livrez performanță

10

În 2011 sau 2012, nu mai știu exact, iar relația mea superfluă cu timpul nu mă ajută, am fost internată la Spitalul de Obstetrică din Brașov zile în șir. Acolo, pe patul de spital, am scris un text, o proză scurtă, care a fost publicată ulterior în volumul Alive: Se numea „În niciun caz” și, printre altele, conținea o referință la o gravidă din salonul meu, care părea să lucreze în vînzări și care pronunța greșit o mulțime de cuvinte, iar altele pe care le folosea îmi dădeau fiori reci. Eu iubesc cuvintele, așa că mă doare de cîte ori le aud schingiuite. Nu intrasem încă în terapia de grup pe vremea aia, așa că nici nu cred că m-am gîndit atunci ce e dincolo de cuvintele alea stîlcite sau de jargonul de vînzări. Timpul a trecut, am uitat experiența, iar propriile texte nu le recitesc, așa că ieri, cînd am primit pe mesageria paginii de Facebook textul de mai jos, am fost la început uimită. Începea cu niște citate din proza aceea, scrisă pe patul de spital, iar apoi, parcurgîndu-l rapid am avut clar senzația că e scris de femeia cu cuvintele stîlcite. Am trecut prin felurite emoții: suprindere, tristețe, veselie (căci are umor), din nou surprindere. Deci asta se ascunde în spatele unor oameni care folosesc cuvinte precum target și zonal, mi-am zis. Și așa mă văd pe mine oamenii, astea sunt proiecțiile lor… Și: Doamne, cîtă durere disimulată cu umor, ce bine cunosc tehnica asta, cît îmi este de familiară! Și: wow, și eu am trăit așa cîndva, am și scris despre mecanismele astea în ultima carte, sper că s-a oprit, sper că nu mai trăiește, mă rog, moare așa! 

La a doua citire, mai atentă, mi-am dat seama că femeia cu care am fost eu în salon nu ar fi putut scrie un text atît de bun. Și că eu nu eram o scriitoare celebră (sic!) la vremea aia, nu eram scriitoare decît la mine în cap, nu numai că nu publicasem nimic, dar nici măcar un blog asumat, cu numele meu, nu aveam. Am întrebat-o și mi-a confirmat: nu fusese niciodată în salon cu mine, însă în afară de acest amănunt ficțional, povestea este adevărată. M-a așezat pe mine în text după ce a citit Alive și mi-a trimis fiindcă a vrut să știu ce e în mintea unui om care folosește cuvinte precum target și zonal. Mi-a oferit o perspectivă plină de sens și 360 de grade asupra unei situații unde eu eram centrată doar pe adevărul meu subiectiv, așa cum se numește în școala de psihoterapie pe care o urmez eu. Și un text savuros, plin de învățăminte, pe care am rugat-o să mă lase să îl public aici, poate mai sapă ceva și în alții. Azi știu să mă uit la oameni în felul acesta, atunci habar nu aveam.Și nu, de ceva ani nu mai muncește în bancă. 

(PS: ce treabă are Claire Underwood din foto cu textul ei, va trebui să citiți să aflați)

 

Be sales tough, de Laura I.

„Văd nori aurii și roz de lumină cum se aleargă pe cerul leșios, așa cum stau întinsă pe patul de spital. Miroase a medicamente – the smell of hospitals in winter –, iar mirosul înțepător se amestecă cu altele, mai dulcegi, de trandafiri și lalele multicolore.
Uite, la tine a venit primăvara, remarcă asistenta bătrână cu mână ușoară, fix în timp ce îmi înfige a treia injecție în curul ciuruit. Nu scot niciun sunet, nu zic nimic. Le las să își facă mendrele cu mine, în venă, în mușchi, unde vor ele. Ascult doar cum fluidul rece se împinge în mine, îmbrățisându-se cu plasma fierbinte ca într-un tango.
În rezervă cu mine, o gravidă care lucrează în vânzări vorbește continuu la telefon. Răzbat până la mine cuvinte străine și sterile – agenți, coordonatori principali, target. Dacă ar trebui să le folosesc într-un text, nu aș ști.”
[…]
„Recunoaște, e cel puțin ironic să fi nins cel mai mult de pe planetă, mai mult decât oricând de când mă dau, iar eu să fiu prinsă în salonul ăsta alb, lângă o gravidă care vinde,
culmea,
carduri de să-nă-ta-te și crede că branulă se pronunță cu g, granulă, care e alt cuvânt, și mezamim care ar putea fi unul, dar nu e,
deși știe toate necuvintele alea
ca target și zonal.”

Petronela Rotar, Alive – În niciun caz

Experiența mea ca lucrător bancar nu este neapărat experiența tuturor. Este strict personală și nu poate fi generalizată sau extrapolată. Așa cum nu toți cei care locuiesc la bloc au parte de povești horror cu vecinii, nu toți lucrătorii bancari consideră munca în bancă comparabilă cu Stalingrad sau cu Mordor.
Perioada la care fac referire – imediat-după-criza-economică – a fost o perioadă dificilă pentru bănci. Și pentru angajații lor.
Un travaliu.
To say the least.

Ambulanța gonea prin oraș de parcă sirena ar fi fugărit-o. Spital. UPU. Triaj. Formalitățile pentru internare. Până am ajuns în salon încă nu mi se descleștaseră fălcile îndeajuns ca să pot vorbi clar. Cel puțin nu în cuvinte care să formeze propoziții. Băgăreața aia de la Back Office, oferind opinii nesolicitate, le spusese paramedicilor că poate sunt însărcinată. Cu mușchii maseteri încleștați, lipotimică, cu vertij și cu cefalee pulsândă, nu am putut protesta – sarcina ar fi presupus o imaculată concepție, indeed! Paramedicul a notat în fișă cu semnul întrebării – posibil gravidă. La spital, înainte să iasă rezultatele primului set de analize, vorbeau despre „gravida aia de la bancă”. Mno, m-au făcut și gravidă.
Vă rog, dați-mi un gluconolactat de calciu i.v., stau cuminte un sfert de oră, promit, și apoi iau un taxi și plec, voiam să le spun. Dacă traficul e rezonabil, ajung înapoi la bancă înainte de eod (end of day) și reușesc măcar să constitui overnight-urile, să nu las chiar toată treaba pe capul celorlalți!
Sigur că m-au internat, așa „gravidă” fiind. Până să pot grăi articulat din nou eram întinsă în pat într-un salon, cu perfuzia cu ser fiziologic și glucoză 5% înfiptă în venă. Îmi lăsaseră mobilul – îmi lăsaseră mobilul!!! În secunda următoare sunam precipitat la bancă, la colega mea de la Front Office care suferea și ea de spasmofilie și astfel de stări de rău îi erau familiare.
– Ce faci, cum ești? m-a întrebat confidențial, probabil întorcându-se pe jumătate cu scaunul rotativ, ca doamna director să nu îi vadă expresia feței și să poată citi că vorbește la telefon în interes personal. De fapt ce interes personal, am sunat-o job-related, aveam să o rog să îmi preia operațiunile și dosarele rămase în devălmășie pe birou.
– B-bi-ne, am articulat greoi. Mi-au pus grabulă… granulă, am bâguit. Damn it, încă nu pot să pronunț corect.
– Ce ți-au pus?! a replicat pe tonul ei scăzut, conspirativ aproape. Branulă? Ți-au pus perfuzie?
– Da, am aprobat. Și ei i se încordau mușchii maseteri într-un spasm dureros când avea criză de spasmofilie și apoi vorbea sacadat, peltic, în propoziții eliptice, ca și cum ar fi fost beată.
– M-au internat, nu cred că mai ajung azi la bancă, te rog ocupă-te tu de operațiunile mele.
– Sigur, sigur, mă ocup, nu te îngrijora.
– Să mă suni dacă e ceva, orice!
– O să te sun, trebuie să închid.
Am clipit amețită. Mi se părea că aud zgomotul perfuziei picurând în venă, imposibil, mi-am spus. Era doar tahicardia care îmi reverbera până în vârful degetelor. Ca la carte era tahicardia, ca în literatura de specialitate. Nimeni nu se gândise să mă întrebe cum mă simt. Ca după toracotomie, așa mă simt. Am făcut un efort de memorie vizuală – ce am lăsat pe birou, ce mai era de făcut în seara aceea, ce dosare, ce operațiuni… Colega spasmofilică avea să preia și munca mea. Și clienții mei. Și apelurile mele. Și target-ul meu. Totul. Iarăși n-o să aibă timp să mănânce toată ziua, poate un pătrățel de ciocolată când simte că o apucă hipoglicemia. Lipsesc eu – muncă dublă pentru ea. Dar să privim partea pozitivă: dacă i se face rău, poate o aduce ambulanța la același spital și vom fi colege de salon. M-am uitat în jurul meu, nici nu observasem unde m-au pus. Eram atât de obișnuită să ignor mediul imediat înconjurător și să mă focusez pe rezultat încât puteam fi foarte bine într-un avion spre Mexic și nu aș fi știut. Numai așa reușești să ratezi revoluții, conflicte internaționale, proteste pentru Roșia Montană, răstunări de guverne – fiind orientat spre rezultat. S-au ridicat imperii, au apus imperii, eu ce făceam în timpul ăsta ? Același lucru. Eram în bancă. Orientată spre rezultat. Îndeplineam target-ul.
Din patul de pe peretele opus, cu ochi triști, mă privea Claire Underwood, brunetă și tânără. Ce mi-or fi pus ăștia în perfuzie? Am închis ochii și mi-am impus tăcere absolută. Dacă află medicii că văd personaje din serialele de la Hollywood, o să mă mute la Secția Agitați. Inhale, exhale, când deschizi ochii n-o să mai fie acolo. Ba da, era tot acolo. Oare o mai vede și altcineva ? Sau doar eu? Știam că nu e politicos, dar mă uitam fix la ea, mută de uimire. Apoi a venit o asistentă și i-a făcut o injecție, iar eu am respirat ușurată – e reală, o văd și ceilalți. Era ora 17:00, în spital se administra tratamentul de seară – în bancă se pregăteau să ruleze eod (end of day) – și mi-a devenit limpede faptul că voi rămâne internată peste noapte. Am cerut insistent să vorbesc cu medicul – exclus. Mâine dimineață, la vizită. Am rugat asistentele și infirmiera să nu se mai refere la mine ca „gravida aia care lucrează în vânzări” sau „gravida aia de la bancă”, măcar atât. Și am cerut câteva informații despre colega mea de salon, Claire-brunetă-și-tânără. Se pare că era o scriitoare celebră. Româncă? Da, româncă. M-am străduit zadarnic să-mi amintesc ce carte am citit recent. Ultima carte citită. … Procedura 27 v4 – carduri de debit (v4 adică versiunea 4), un biblioraft. Sau nu… procedura 27 v5, noua versiune a cardurilor de debit, un biblioraft și jumătate. De fapt cred că m-am uitat peste 69 v3 – depozite la termen sau 35 v4 – conturi curente. Nu mai știu. Dar o carte, nu o procedură bancară, un roman, o nuvelă, ce am citit recent? Niște articole scrise de Simona Catrina într-un cotidian săptămânal. Nu îmi amintesc altceva, nu cred că am o viață înafara băncii, nu știu nimic despre asta.

Pe la 19:00 m-a sunat doamna director, era tot la sucursală.
– Am auzit că ești gravidă… cum s-a întâmplat asta?
Presupunând că ar fi fost adevărat – deși nu era – cum i-aș putea răspunde inteligent la o asemenea întrebare, „cum s-a întâmplat asta?” Trebuie să îi fac o schemă, să îi desenez? Cum rămân femeile însărcinate? Printr-un mail adresat berzei? E nevoie de o schiță, eu nu prea mă pricep la desen… Am asigurat-o că nu sunt gravidă.
– Păi și cât timp rămâi în spital? a urmat.
– Nu știu, nu am reușit să vorbesc cu un medic.
– Dar telefoane poți să dai de acolo?
– Sigur. Telefoane pot să dau.
– Atunci mâine o să vorbesc cu Angela să îți trimită o listă de clienți potențiali, să îi suni. Bine?
– Bine, am acceptat cu resemnare.
Mulțumesc că m-ai întrebat cum mă simt și dacă nu cumva mor. Știu despre ce listă e vorba. Banca începe colaborarea cu o nouă rețea de clinici private – regina Victoria sau regina Elisabeta sau regina Maria – o regină, oricum – și trebuie să contactăm clienții considerați eligibili pentru a le propune un card de sănătate ce poate fi utilizat în cadrul rețelei respective. Profanii (cei care nu au lucrat în bancă nicio zi din viața lor) vor spune că nu trebuia să accept să lucrez din spital, dar eu o să îi invit pe acești profani să facă ei target-ul în locul meu dacă faza cu sunatul potențialilor clienți, internată fiind, li se pare așa abuzivă. Poate că e. Sunt curioasă ce ar zice ei, profanii, dacă ar avea neșansa să participe la o ședință regională pentru discutarea target-ului. Cum s-ar simți când sunt nevoiți să ofere explicații nesfârșite pentru neîndeplinirea țintelor de vânzări, sau când trebuie să „dea cu subsemnatul” pentru neasumarea individuală a target-ului unității. Cum ar digera discursurile așa-zis motivaționale lăbărțate pe 2 ore sau mai mult despre cum „aveți o responsabilitate față de bancă” și ce ar răspunde la imperativul „spune-mi acum 3 modalități concrete prin care îți vei îmbunătăți rezultatele. Spune-mi acum 3 clienți potențili pe care îi vei suna și vei stabili întâlnire pentru prezentarea portofoliului de produse.” Așa că, mulțumesc, prefer să dau telefoane clienților potențiali din salonul meu de spital, în liniște, fără să fiu întreruptă de clienții care doresc operațiuni la ghișeu. Ca mod de operare, înainte să abordez un potențial client obișnuiesc să aflu cât mai multe informații despre viața lui, despre soț/soție, amant/amantă, ce mașină conduce, unde pleacă în concedii, despre copii, ce sporturi fac copiii, ce talente au (oamenilor le place să se laude cu copiii lor) șamd. Desigur, în spital nu-mi va pune nimeni la dispoziție un calculator și conexiune wi-fi la internet ca să improvizez un birou mobil, însă… it’s worth a shot.
– Mai trăiești? Sau ai murit? îmi zâmbi prin telefon colegul de la Casierie.
– Trăiesc, i-am răspuns cu o umbră de zâmbet. Tu ce faci la lucru la ora asta? S-a întâmplat ceva?
– Nu, nu. Ce să fac, pe-aici, cu agricultura. Mor pe baricade. Am sunat să-ți spun că a întrebat de tine clientul tău care spune mezamim.
– …să-i spui te rog că sunt la spital într-un salon de la mezamim.
Individul era un semidoct sinistru, client important al băncii, pe care de regulă îl lăsam să ne recite PIB-ul Chinei și alte informații învățate pe de rost de pe site-urile financiare, că doar nu se face să contrazici omul. Mezamim.
– Deci te tratează ăștia? Te mai lasă să pleci? Ce îți fac?
– Mă reechilibrază hidro-electrolitic și acido-bazic, cred. Sunt plină de perfuzii.
Am observat că termenii medicali descurajează întrebările indiscrete, unul dintre motivele pentru care am încercat să-i rețin și să mi-i însușesc. În plus, un cadru medical e mai ușor de abordat dacă îi cunoști limbajul de specialitate și, la o adică, îi poți arăta că vorbești pe limba lui. Tot așa am învățat diferența dintre cutiile de viteză automatice și cele multitronic. Ajută la finalizarea vânzării.

Am reușit să dorm vreo 4 ore în noaptea aceea. Am visat cu un client italian, patron de firme, cu numeroase operațiuni în derulare și linii de credit și carduri de salarii și care vorbește o italiană lătrată și cred că are incontinență urinară sau probleme cu prostata pentru că de câte ori folosește baia – ceea ce se întâmplă destul de des – trebuie să curățăm totul în urma lui pentru că lasă dâre de urină peste tot. Sau poate o face intenționat, poate asta e părerea lui despre banca noastră. Am privit tavanul alb o vreme. Nu mai puteam dormi. M-am gândit puțin la scadențele la depozite de a doua zi – sper că îi va suna colega pe clienții cu dobândă negociată și le va face ofertă pentru prelungirea depozitelor, să nu cumva să își mute banii la alte bănci și să fim pe minus pe call report. Note to self – amintește-i mâine să facă asta.
Dimineață, la vizită, medicul curant nu a părut încântat de rezultatele analizelor mele de sânge. Nici nu mă așteptam la un premiu, zău că nu. Toate valorile erau prăbușite mult sub limitele considerate normale – sideremie, calciu seric total, calciu ionic seric, magneziemie. Nu, nu eram însărcinată, dah. Doar foarte anemică. Și epuizată. Știam că sunt la un pas de burnout, o știam! Și mai știam și că Raluca Stroescu de la Ernst & Young a murit literalmente de epuizare. Dar, în definitiv, cum ai putea aprecia viața fără un burnout mic din când în când? În fișa mea la tensiunea arterială erau trecute valorile 80/50 mmHg – sistolica, de 80, poate era reală, însă diastolica de 50 era trecută arbitrar, din burtă, eram sigură! Tensiunea mea diastolică e de obicei atât de mică încât nu se aude în stetoscop. La frecvența cardiacă era trecută valoarea de 126 bătăi/minut, mi s-a făcut așadar un EKG. Sunt pacienta imposibilă, hipotensivă dar tahicardică, dacă vor încerca să-mi dea vreun tratament ca să-mi scadă ritmul cardiac, îmi va scădea și tensiunea arterială și voi intra în șoc hipovolemic (trust me, i have been doing this for a long time). Medicul m-a întrebat ce mănânc, cu ce trăiesc. Cu apă minerală și cafea, i-am răspuns cu dezarmantă sinceritate. Nu am timp să mănânc, de ce să-l fi mințit? La medic și la psiholog spui tot. Am ascultat obedient cum îmi ține teoria stilului de viață sănătos și a alimentației echilibrate și, când a încheiat, l-am întrebat:
– Dvs. cu ce bancă lucrați, domnule doctor?
Era prea surprins ca să riposteze.
– Cu banca x, mi-a răspuns.
– Și sunteți mulțumit de banca x? De produsele lor? Vin în întâmpinarea nevoilor dvs?
– Păi…
Acest „păi” era tot ce aveam nevoie. Nu am continuat cu un discurs de vânzări de tipul „banca trebuie să fie un partener de afaceri”; pe medici nu îi interesează parteneriatele, unii dintre ei suferă de complexul demiurgic și un demiurg nu are nevoie de parteneri. Am obținut până la urmă numărul lui de telefon, adresa de mail și promisiunea unei întâlniri viitoare pentru a discuta oportunitatea colaborării cu banca pentru care lucrez eu.
Pe la ora la care TransFondul face a doua compensare a zilei bancare am început să simt miros de mâncare gătită. Primisem de la doamna director lista de clienți potențiali pentru cardurile de sănătate de la clincile nu-știu-care-regină, dădeam telefoane, fără prea mare convingere. Pacienții primeau prânzul – mâncare de regim, nimic pretențios și complet fără sare. Am primit și eu și am stat un timp cu farfuria în față. Am savurat momentul. Mirosul de mâncare. În spital ești încurajat să mănânci, chiar primești mâncare gătită și nimeni nu te întrerupe, nimeni nu vine după tine cu o falcă în cer și una în pământ pentru că s-a făcut foarte mare coadă la Front Office și nimeni nu preia clienții și apelurile telefonice pentru că toată lumea mănâncă! Iată că lucrând în bancă înveți să apreciezi bucuriile simple ale vieții.
Claire-brunetă-și-tânără nu a vrut să mănânce. O priveam contemplativ din când în când și mă întrebam cât de faimoasă e, de fapt. Și care ar fi unitatea de măsură a celebrității unui scriitor? Numărul de exemplare vândute? Să fie, deci, un fel de JK Rowling româncă? Poate dacă aș citi o carte, nu o procedură bancară, aș ști. Oare cum e să fii frumoasă și celebră? Și de ce pare atât de tristă? Sunt sigură că are o viață strălucitoare și strălucește ea însăși în rochii extravagante la decernări de premii literare și cititorii îi cer autografe și merge în concedii exotice de unde postează selfie-uri în hamac cum savurează cocktailuri cu umbreluță… Aș vrea și eu o vacanță dreamy și leneșă într-un loc exotic. Un an sabatic. Corporatiștii folosesc adesea condiționalul-optativ, scria un articol – aș face, aș vrea. Adevărat. M-aș bucura de soare, m-aș plimba prin parcuri și aș simți vântul pe piele, aș vedea oamenii cum își plimbă copiii și câinii, aș bea un ceai negru cu lapte, aș respira libertatea. Dacă nu aș sta în bancă zi-lumină. Realitatea mea e alta – plec de acasă pe întuneric, mă întorc acasă tot pe întuneric, cam după 12 ore, de obicei nu sunt conștientă de anotimpul de afară pentru că în bancă sistemul de climatizare e setat mereu pe aceeași temperatură, hainele îmi sunt impregnate de miros de tuș de imprimantă și văd în fața ochilor doar lumina egală, de neon, pereții albi și extrasele de cont, aud numai faxuri și telefoane care sună ca într-o secție de poliție din filmele americane.

Dacă ți se pare odios să lucrezi în bancă, de ce nu pleci? Cine te oprește să pleci? mă întreabă profanii. Profanii, cei care cred în continuare că a lucra în bancă e marea, suprema eleganță și realizare a vieții. Ei bine, nu e așa simplu să pleci. În primul rând pentru că nu te angajează nimeni, numai o altă… bancă. Ai experiență doar în domeniul bancar, ești ultra-specializat într-un domeniu autosuficient și care se autovalidează. Plus că angajatorii au impresia că, provenind din bancă, vei avea pretenții financiare exagerate. Fals. Noi, muritorii de rând (nu directorii) avem niște salarii cu care nu tocmai ne putem lăuda, noroc că în contractul de muncă avem o clauză de confidențialitate care ne împiedică să spunem cuiva cât câștigăm. Și să pleci așa, pur și simplu, fără să-ți găsești în prealabil un alt job, să îți scrii demisia pe principiul „o să mă descurc”… ce e asta? Nu are nimeni obligația să mă întrețină, cum să cer bani părinților pentru că… m-am săturat de bancă? Dar da, m-am săturat. Nu am niciun viitor în bancă. Exact ca prostituatele care spun mereu că se lasă de meserie – nu vreau să fac asta pentru tot restul vieții mele. Nu vreau să mai zâmbesc amabil celor care au bani și influență pentru a-i convinge să lucreze cu banca asta, nu vreau să mă fac luntre și punte, nu vreau rahat, bici să pleznească, nu vreau să mă dau de 3 ori peste cap și să mă transform în Greuceanu pentru target-ul lor. Nu doresc să devin șef de departament sau coordonator de vânzări sau director, să conduc o echipă de oameni epuizați, demotivați și care își petrec fiecare moment liber pe ejobs sau bestjobs. Șansele să mă angajez în alt domeniu, nebancar, scad cu fiecare zi de experiență în bancă. Lăsați orice speranță, voi cei care intrați aici. Există viață și după bancă, mă încurajez, colegi de-ai mei și-au dat demisia și s-au autoexclus din domeniul bancar. Au reușit să scape. Toți aveau the glow când au plecat. The glow, acea strălucire pe care o femeile însărcinate. Când reușești să scapi din bancă ai o strălucire aparte și pleci cu un pachet de CV-uri și cu un mănunchi de speranțe ale colegilor – Așa-i că n-o să mă uiți? Că o să îmi faci o recomandare la noul tău job?
O să am și eu the glow. Some day.

Seara m-a sunat din nou colega de la Front Office. Era vineri, uitasem. Fusese ședința săptămânală și se discutase call report-ul (realizările săptămânii în ceea ce privește target-ul de vânzări și procentul în care fiecare a participat la realizarea target-ului). Plăcut ca o clismă.
– E rău? am întrebat cu un ușor tremur în glas.
– Da. E rău, mi-a răspuns după o pauză și vocea îi era alarmată.
– Cât de rău? Pe ce stăm rău?
– Pe… tot. Mai ales pe carduri de credit. Nici la depozite nu stăm prea bine, am avut ieșiri mari săptămâna asta. Au zis că „we’re bleeding funds”.
– They actually said that? Bleeding funds?
– Da.
– Și eu? S-a zis ceva de mine?
– Păi na… ești în spital…
– Ce nu am făcut bine/am făcut prost/prea încet?
– Nu ai suficiente dosare de card de credit în lucru.
– …
– Cât mai stai în spital?
– Nu știu. Nu mi-au zis. La cum arată analizele mele, cred că o să stau aici mult și bine.
– Ar fi indicat să te întorci. Sau să vii cu dosare.

Era noapte și nu puteam să dorm. Obscuritatea era caldă, Claire suspina încet în patul ei and we’re bleeding funds. Totul se rezumă în ziua de azi la carduri. Asta a făcut criza economică din bănci, așa le-a transformat. Băncile au dezvoltat o aversiune față de risc, evită creditările, singura bătălie se dă pentru cota de piață și produsele de pasiv – conturi curente, carduri de debit (adică de salariu), depozite și eventual – eventual! – carduri de credit (de cumpărături). Clienții semnificativi, clienții eligibili sunt de mult luați și fiecare bancă ține cu dinții de ei, au mai rămas doar cei care întreabă „ce scriu la nume?” când au de completat un formular. Da, replica mea preferată, ce scriu la nume? Oare câte variante de răspuns crezi că există la întrebarea asta? Ce poți scrie la nume – înafară de numele tău – oare? Scrie… numele meu. Nu îl știi? Ok. Atunci scrie Mihai Eminescu. Nu? Atunci desenează un elefant roz făcând balet. Am și creioane colorate.
Excuse me, which level of hell is this?
Viața îmi e guvernată de întrebările: câte telefoane ai dat? câte carduri ai vândut? ce produse ai vândut? Ce am vândut?! La asta se reduce banking-ul, la ce am vândut? Păi suntem într-o piață agroalimentară? Știu mecanismul de revizuire al ratei EURIBOR, îl pot explica unui copil de 5 ani, înțeleg cum funcționează piețele monetare, titlurile de stat, știu despre fonduri de investiții și operațiuni bursiere, am o sumedenie de cunoștințe de specialitate ca să… ce? Ca să fiu întrebată la sfârșitul zilei bancare câte carduri am vândut?!
Mă zvârcoleam și mă înșurubam nevrotic în patul meu de spital. Trebuie să obțin externarea. E ridicol! Am mai avut astfel de „căderi de calciu”, țin minte că o dată încărcam fișierul cu salarii pe cardurile angajaților unei firme și nu îmi mai simțeam mâna dreaptă, a trebuit să mișc mouse-ul cu stânga. Apoi am început să văd pete în fața ochiului drept (ca și cum aș fi avut rabititus, ca Bugs Bunny în desenele animate) și apoi nu am mai văzut deloc cu ochiul drept. O să mi se facă rău, am anunțat-o pe colega mea, o să leșin. Nu o să leșini, pentru că dacă leșini te vor transfera disciplinar la o agenție din altă localitate, din alt județ, fără primă de relocare, fără să primești nimic în plus la salariu pentru chirie, a replicat ea cinic. Așa era. Nu te îmbolnăvești și nu îți iei concediu medical pentru că te transferă de la sucursală și te trezești într-o agenție uitată de lume care face numai schimburi valutare. Și atunci să vezi cât e de greu să îți îndeplinești target-ul! Și nu mori, nu ai voie să mori. Banca nu te plătește ca să mori și să îți iei liber pentru înmormântare. Așa că am continuat cu salariile, privind ca o găină monitorul, numai cu ochiul funcțional. Am încărcat fișierul. Oamenii și-au primit salariile la timp.
De ce ieri a fost musai să mă interneze?
Și dacă m-au internat… asta înseamnă că sunt în concediu medical?! Deci, când mă întorc la lucru, voi fi transferată disciplinar în fundul lumii?! Am clauză de mobilitate în contractul de muncă, ei mă pot muta unde consideră că e nevoie de mine! Omfg!!! Trebuie să existe un formular pe care îl pot semna pentru externarea pe propria răspundere, un AMA (against medical advice)! Toate hidrolizatele de proteine din lume nu mă mai ajută. Pe mine numai demisia mă salvează. Sau… îndeplinirea target-ului.
Trebuie să ajung la birou. Trebuie!
În toiul nopții mi-am smuls branula și am dat să plec. Am fost reținută și pusă înapoi în pat. Am primit fenobarbital ca să mă liniștesc. Mă simțeam amorțită și inertă și îmi doream din tot sufletul să îmi vină să plâng, dar nu puteam să plâng. Aveam un nod în gât despre care știam că dispare numai cu Lexotanil sau cu Xanax. Am încercat să-mi aduc aminte ultima oară când am plâns. A fost într-o dimineață când mă pregăteam să plec la bancă. Mă spălam pe dinți și am început să plâng incontrolabil, așa de tare că mă înecam cu pasta de dinți, fără să știu de ce, fără un motiv anume. Poate pentru că trebuia să merg din nou acolo și the next day urma să mă duc tot acolo și oricâte weekend-uri vor trece o să mă întorc acolo până mă voi trezi la pensie și toată viața nu am făcut altceva decât să îmi doresc să treacă zilele mai repede ca să nu mai fiu acolo și să nu mă mai întrebe nimeni câte carduri am vândut și câte telefoane am dat! Nicio idee din literatura de autoajutor nu m-a putut opri din plâns în dimineața aia, niciun fă un pas în lateral și detașează-te, niciun argument nu m-a ajutat. Când am reușit să închei tortura spălatului pe dinți plângând în hohote fără să aspir pasta am observat că mi se terminase rimelul rezistent la apă și mi s-a părut motiv suficient ca să mă sinucid. Și mi-am amintit de Andrew Solomon, cred că el scria asta – lași un bilet sinucigaș că ți s-a terminat nu-știu-ce-produs-de-igienă-personală și toată lumea crede că de-asta te-ai sinucis, când de fapt terminarea acelui produs a fost doar trigger-ul pentru tot răul și urâtul pe care le-ai lăsat în suspensie. Against all odds, am reușit să ajung la bancă în ziua aceea, ca un zombi, nu există pardon, vii la lucru chiar dacă vii cu stativul de perfuzie după tine. Seara, când am ieșit, m-am dus la supermarket și mi-am făcut stoc de produse de igienă personală și cosmetice, în special rimel rezistent la apă.

Fenobarbitalul a biruit agitația și am adormit, într-un final. Am dormit și am visat cu ședința regională și cu call report-ul.
Voi siete numeri.
Teancul de CV-uri e acolo, nu ești în stare, pleacă, așteaptă alte 10 persoane la rând să îți ia locul, e inflație de absolvenți de ASE, ar trebui să fii mulțumită că ai job în vremurile astea de criză.
Ce trebuie să faci tu?
Să fii proactiv.
Să transformi caracteristicile produsului în avantaje pentru client.
Să livrezi performanță.
Voi siete numeri.

M-am trezit cu capul greu ca o stâncă. Salonul era inundat de miros de flori. Claire primise buchete proaspete. Tare îmi venea să strănut, sunt alergică la polen. Chiar așa, de ce era înconjurată de buchete de flori? M-am ridicat pe jumătate în pat căutând cu mintea toate posibilitățile înspăimântătoare care se puteau ascunde în spatele acestui fapt atât de simplu.
Dacă a murit? Și cititorii ei, fanii ei i-au adus flori și i-au improvizat un altar?
M-am apropiat în vârful picioarelor de patul ei. Era acolo, palidă și nobilă. Părea că doarme. Dacă a murit și medicii așteaptă termenul legal de 4 ore până să o poată duce la morgă?
Cum să moară? Nici nu am apucat să îi propun un card de credit, cum să moară??? E scriitoare, înseamnă că are venituri din drepturi de autor, ar fi fost o speță interesantă, dosar de card de credit cu venituri din drepturi de autor! Am început să tremur. N-o să mi-o iert niciodată dacă am lăsat-o să moară fără s-o abordez, fără să fiu proactivă.
A deschis pe jumătate ochii și m-a privit printre gene. Ah dulce ușurare! Nu e moartă!
– Ăăă… vrei cafea? am încercat străveziu o introducere.
Cred că arătam destul de straniu, desculță lângă patul ei, cu o expresie ce aducea a panică, o anonimă robotizată care nu și-a îndeplinit target-ul.
– Adică… ai voie să bei cafea? m-am redresat.
– Da… cred că da.
– Mă duc jos la tonomat să iau.
Era de fapt automat – automat de cafea – tonomat nu ieșise chiar cum trebuie, însă mai bine decât bancomat. Mi se mai întâmplă să spun „gemul din arhivă” (în loc de cămară) sau „remit la încasare o supă” (în loc de mănânc o supă).
Oare cum preferă cafeaua?
Fără zahăr, cu lapte, pare genul care își bea cafeaua cu lapte.
M-am grăbit să urc scările cu cele două cafele de la automat.
Ce fac eu?
Livrez performanță.
Be sales tough.

10 COMENTARII

  1. Superb! 1. Tipa asta ar trebui să scrie și ea, măcar un blog dacă nu o carte 🙂 și 2. Mă bucur intens că nu mai lucrează în bancă. Și eu sunt absolventă de Finanțe și Management și am evitat să lucrez în bancă tocmai pentru că mi se pare sufocant.

  2. Fatā draga, scrii intr-un mare fel ! Sa nu te opresti ! Eu zic ca o sa ajunga virala minunea asta de poveste si de data asta nu doar ca e pe blogul Petronelei, ci pentru ca ai povestit sufletul tuturor sclavilor pe plantatiile bancare. N-as fi putut sa-l exprim asa bine. Bravo, fatā !

  3. Mda, ce sa zic … Un text /întâmplare care m-a fscut sa îl citesc pe nerăsuflate … Și cu o curiozitate demna de ora 11 am, și în același timp și cu gust amar și infinite gânduri trecând prin minte….. Din păcate știu despre ce banca e vorba, și știu ca tara lor este mai corupta decât a noastră. Exista viata după orice job. Numai ca unii se însușesc prea mult după directivele corpotive fiecare după o dorința lăuntrică .

  4. si de plans, si de ras…

    fantastica tipa! captivanta! am citit-o dintr-o rasuflare. rar spre niciodata dau peste cineva, care imi place cum scrie, in afara de tine, Petra. sunt o mofturoasa si jumatate. :)) scapata din lagarul bancii poate oricand sa devina o Claire, zau.
    ofera o replica jucausa la perspectiva ta, o tachinare artistica parca. are haz si imaginatie. imi place! 😀

    felicitari, Laura I.! sper sa mai dau de tine. 🙂

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.