la răsărit de Eden și niște crai (de Curte Veche)

Steinbeck este unul dintre autorii mei preferați, iar asta înseamnă la mine să citesc tot ce a scris, însă dozat, să-mi ajungă. Din fericire, a scris vreo 27 de cărți, așa că îmi mai rămîn. Straniu pentru mine, însă, deși am citit aproape toate cărțile lui mari deja, nu pot spune dacă mi-a plăcut mai tare Fructele mîniei (despre care am scris aici), Șoareci și oameni sau La răsărit de eden, într-atît de tare mi-au plăcut toate.

Steinbeck zicea despre cartea asta așa: scriu această carte pentru băieții mei… Le voi istorisi una dintre cele mai mărețe povești, poate cea mai mare dintre toate – o poveste despre bine și rău, despre putere și nevolnicie, despre iubire și ura, despre frumusețe și hidoșenie… este singura carte pe care am scris-o vreodată.

Am citit-o în două zile, mai exact pe drumul cu trenul Brașov-Galați și retur, cînd am avut la dispoziție aproximativ 18 ore de citit, lucru pe care numai CFR-ul cel lent și fără legături directe ți-l poate oferi, căci cum altfel aș fi avut eu vreme să parcurg 780 de pagini?

Ce am găsit eu fascinant în cartea asta, dincolo de cele știute deja (faptul că stăpînește impecabil o poveste cu sute de personaje, amploarea narațiunii, arta conversației, a descrierii) este o latură psihologică foarte profundă și avangardistă, dacă ne gîndim la momentul cînd a fost scrisă. Practic, teorii (unele chiar de parenting) care abia azi devin populare și ajung în conștientul nostru, sunt prezente aici, presărate în narațiune cu delicatețe. Sigur, marele sîmbure al poveștii este unul profund psihologic și ne duce și pe noi azi în terapie: relația cu tatăl, lupta interioară și exterioară (cu frații) pentru iubirea tatălui. Nevoia de a fi iubit și acceptat așa cum ești de părintele tău, suprapusă peste povestea biblică a lui Cain și Abel, fiindcă această nevoie nu este una a omului modern, dimpotrivă. Aceste intuiții psihologice extraordinare sunt combinate cu măiestria lui de povestitor desăvîrșit.

Două generații de frați rescriu, pe perioada dintre Războiul Civil pînă la începutul Primului Război Mondial, povestea lui Cain și Abel, fără ca autorul să îi împartă în buni și răi, ca în istoria biblică (care doar dă o cheie de lectură, nu este morala), ci doar în grade diferite de suferință și expunere la indiferența sau cruzimea taților. Personajele lui Steinbeck sunt extrem de umane. Inclusiv inumana Cathy, o femeie care pare descinsă dintr-o lume a amoralității, o lume în care nu poate face distincția dintre bine și rău, ei bine, chiar și pe ea reușește să o umanizeze.

Este o lectură fascinantă, o carte care se înfige cu putere în tine fiindcă, deși vorbește despre o lume demult apusă, vremea în care abia apăreau primele automobile, vorbește despre aceleași probleme, frici și nevoi pe care le avem și noi, oamenii postmoderni, căci doar decorul se tot  schimbă de la Cain și Abel încoace, iar omenirea reproduce la nesfîrșit aceleași povești.

O găsiți, cu reducere și transport gratuit, aici.

Iar dacă nu ați mai citit nimic de el și nu ați începe direct cu o carte de 780 de pagini, începeți cu Șoareci și oameni, care este una dintre cele mai tulburătoare și frumoase (și scurte) povești scrise vreodată.

Nu văzusem nici filmul, așa că l-am văzut acum, dar în afară că e cu James Dean… Sau na, bucata de poveste pe care au luat-o, romanțat-o și transformat-o în film, pe mine nu m-a convins deloc, mai ales că venea după o asemenea lectură. Iar cînd vine vorba despre ecranizări versus cărți am avut surprize de ambele feluri.

O altă carte superbă pe care am citit-o în perioada asta e una clasică, ratată la timpul ei, din fericire. Spun din fericire fiindcă nu știu cît m-ar fi bucurat o asemenea lectură în liceu. Or, azi, m-am cufundat cu deliciu în limba aromitoare a lui Mateiu Caragiale, am citit cu o bucurie nesățioasă fiecare rînd, oprindu-mă și adulmecînd cuvintele, descoperind termeni neștiuți sau uitați, ai celuilalt secol, forme învechite și dulci, scufundîndu-mă complet în frazele molcome  ale acestui ciudat al literaturii române.

Craii de Curtea Veche este povestea unei lumi decadente, însă cu anume reminiscențe de nobilitate și gust, scufundate în vițiu și deprimare, la fel ca și personajele ei, naratorul (sub care a fost bănuit a se ascunde însuși autorul, firește), Pașadia, Pantazi și ghidul lor prin Bucureștii de noapte, Gore Pirgu (un personaj ce pare a intui un șir lung de personaje politice infame, găunoase, viclene, vulgare de care nici alde Dragnea nu pare străin).  Lumea zugrăvită de Mateiu Caragiale pare un infern aidoma celor pictate de Hieronymus Bosch, un infern oriental, însă, cu toate parfumurile lui grele,  asupra căruia autorul găsește puterea și răgazul să filozofeze, să se mire, să îl rafineze.

Iată cu cîtă lentoare curge o frază: “cu dînsul am tărbăcit, pe lapoviță și pe zloată, clisa ulițelor fără caldarîm și fără nume de pe la margini, prin funduri de maidane pline de gunoaie și de mortăciuni, am intrat pe brînci, aproape, în zăpușala chițimiilor scunde, cu pămînt pe jos și spoite tot așa proaspăt ca țigăncile ce, în flenderițe roșii sau galbene, desculțe, legate numai cu o vipușcă de cîrpă sub genunchi, se dădeau acolo parlagiilor și mățarilor pe o băncuță, o cinzeacă de trascău sau un pac de mahorcă. ”

Dacă nu ați apucat, ca mine, să o citiți prin liceu sau facultate, sau dacă ați citit-o neatent și vreți o baie de limbă veche, fermecătoare, citiți Craii de Curtea Veche. Eu am găsit-o aici, în multe ediții, de la ediții școlare de 10 lei pînă la altele mai fățoase, de 18 lei.

Ce am mai văzut interesant zilele astea a fost documentarul România neîmblînzită, care e filmat minunat și care, dacă îți place natura, o să îți arate lucruri foarte frumoase despre țara ta. M-am simțit ca pe vremuri, în fața unui episod lung și mișto din Teleenciclopedia și mi s-a făcut un dor teribil de Deltă.