Dacă raiul și iadul există, pot depune mărturie că se află chiar aici, pe pămînt. Nu e nevoie să urci la ceruri sau să cobori în măruntaiele pămîntului pentru a le găsi. Sînt la discreție, chiar aici, în proximitate; în exteriorul și în interiorul tău.
După 44 de ani de existență în care am experimentat mai mult iad și purgatoriu decît rai, spun cu mîna pe inimă că mare parte din ele au fost self-made. Lucru temeinic, făcut în casă, cu mîna sau inima proprii. Pe modelul fă iad din ce ai. Altă parte a venit de unde o fi venit ea, că nu am eu știință atîta să pricep cu totul, pot doar orbecăi și mima că înțeleg. Că o fi venit de departe, de la strămoși, că și-o fi băgat coada și Michiduță, eu m-am trezit cu ele și am avut a mă descurca.
Cu raiurile treaba e parcă oleacă mai oablă, astea-s muncite sută la sută, făcute tot în casa inimii, dar pe partea dreaptă, plămădite din ce a rămas după arderile iadurilor, lacrimi, cenușă, transpirație, milimetru cu milimetru. În ultimii ani, iadurile mi le fac mai rare și mai reci, nu mai frig pe interior așa de tare, iar raiurile tot mai dese. Chiar și pe alea de din afară, care au cel mai mult culoarea albastră, căci le caut cu osebire așa.
Culoarea albastră a devenit culoarea mea de doi ani, o port în rochii, sandale, pietre în urechi și pe degete, ba și mașina e de un albastru neverosimil, să-mi amintească că paradisul e o stare interioară, fluidă precum apele astea azurii, o stare care îți aleargă pe dinăuntru. Căci un cadru exterior, oricît de paradisiac, nu e nicidată, dar niciodată de-ajuns pentru un rai genuin.
