de la minte la emoție

3


(Sîmbătă, la Cluj, am vorbit, în cadrul unui eveniment al Societății de Psihodramă JL Moreno, despre minte și emoție. Las aici ce îmi pregătisem să spun și am și spus, iar la final două răspunsuri pe care fie-mea le-a înregistrat)

„E imposibil să creăm un sentiment de blîndețe prin procese de raționalizare.”
Marilyn Yalom

Cînd mă gîndesc la blîndețe, mă gîndesc la lipsa furiei, la lipsa învinovățirii și autoînvinovățirii, la bunătate față de mine și față de ceilalți. Într-un cuvînt: vindecare. Nu asta ne dorim cu toții, nu după asta tînjim mai în secret sau mai la vedere, nu ăsta e motivul pentru care citim cărți de psihologie, facem facultatea de psihologie, mastere și doctorare uneori, formări, căutăm șamani, vindecători miraculoși, homeopați, vrăjitoare, preoți, dezlegători, am face orice, oricît de nebunesc, numai să ni se întîmple odată?

Cei mai mulți dintre noi, printre care m-am numărat și încă mă număr cu succes și eu, încercăm să înțelegem, crezînd că astfel de vom vindeca. Înțelegerea ni se pare esențiala. Suntem convinși că dacă înțelegem de ce facem un anume lucru despre care ne este clar că este disfuncțional, de exemplu de ce atunci cînd ne simțim criticați simțim o asemenea durere încît ripostăm violent și acuzăm îndărăt, iar apoi ruminăm zile întregi ce ne a fost zis, ne justificăm în capul nostru, ne îndoim de noi, purtăm aspre dialoguri imaginare, dar ne și simțim ultimii oameni. Așa că trecem la cercetare: vom citi și vom căuta și vom înțelege mecanismele care ne fac neputincioși și slabi în față criticii. Mintea va înțelege perfect totul, vom avea poate un a-ha moment, și vom fi convinși că data viitoare cînd se va întîmpla una ca asta vom ști exact cum să reacționăm.

Doar că ceea ce pățim dată viitoare e exact același lucru. Înțelegerea nu ne va ajuta cu nimic, emoțiile vor fi la fel de puternice, iar vina de obicei se dublează: păi nu înțelesesem? De ce e exact la fel după toate conștientizările avute? E simplu: gîndurile, conștientizarea, raționalizarea, înțelesul sunt din minte. Din mintea mai nouă, cortexul prefrontal. Ceea ce simțim, durerea, rușinea, invalidarea, inadecvarea, furia, sunt emoții, pornesc din mintea cea veche, din creierul reptilian, din sistemul limbic și se simt în corp. Mi-a luat multă vreme și mie să înțeleg, iar azi nu întîmplător pe prima pagină din ultima mea carte scrie: O să îți spun ceva: gîndurile nu sunt niciodată sincere. Emoțiile, da. (Albert Camus) 

Aud și citesc replicile a zeci de oameni, sute, care vorbesc despre conștientizare ca despre ultima redută a vindecării. În acest moment în care îmi notez lucrurile astea pentru discursul de diseară, la hotelul unde sunt cazată, la masa de alături stau niște doamne care povestesc tare ce conștientizări au avut în timpul unui curs la care au fost. Odată ce am conștientizat, spunem, gata, am rezolvat problema. Părintele crede că dacă a conștientizat că a-l critica îi face rău copilului, că furia lui îndreptată asupra copilului îi face rău, că dacă a înțeles că cel mic nu face înadins lucrurile ci pentru că atît poate și e normal să fie așa, data viitoare va ști să reacționeze. Surpriza și marea durere e că nu reușește. Se va enerva, va țipa, poate va umili cu vorbele și atitudinea lui, va răni, toate astea dublate de disperarea că știe, spre deosebire de dățile anterioare cînd habar nu avea, că face rău, dar tot nu se poate opri. Limbicul a preluat controlul și raționalul și toate conștientizările din cărțile de parenting și cursurile unde a notat sîrguincios dispar ca prin farmec. Mi se pare îngrozitor să știu că fac rău în timp ce fac rău și să nu mă pot opri, fiindcă emoționalul meu e zguduit din toate balamalele, probabil că era mai bine înainte, cînd măcar credeam că fac bine. Cînd țip la copil, conștientizată toată fiind, ajung să mă simt odios, furia țîșnește, iar mintea urlă și ea la mine: faci rău, ești o mamă rea, oprește-te, doar știi, ești varză, uită-te la tine ce faci! De ce nu mă pot opri dacă știu, dacă am înțeles, dacă sunt conștientizat? Fiindcă copilul a apăsat un buton care e trigger pentru o durere veche, nevindecată, și oricîte teorii aș citi ele nu vor vindeca rana aia.

Păi și atunci ce e de făcut? Este conștientizarea degeaba? Suntem animale raționale degeaba și rațiunea nu ne servește la nimic? Am fi tentați să zicem da, dacă ne uităm la statistici, la violența asupra copiilor, asupra adulților etc. Însă nu este așa. Conștientizarea și mintea sunt foarte importante. Doar că trebuie să ne fie foarte clar că sunt doar prima redută, poate cea mai ușoară dintre toate. Și că lupta grea începe după.

Paranteză: mi se pare important să nu uităm de funcția toxică a conștientizarii. Alcoolicul nu va intra niciodată în tratament dacă nu admite că e alcoolic, dacă nu conștientizează, deci conștientizarea are un rol esențial. Însă există un număr mare de oameni care odată ce înțeleg cu mintea de ce fac ceea ce fac, folosesc asta drept justificare: am fost bătut cînd eram mic, deci trebuie să accepți micul monstru care am devenit, dacă mă iubeșți, chiar dacă te abuzez; conștientizez că fac glume proaste despre tine încontinuu fiindcă tata era așa și mă simt nesigur în relație cu tine, dar nu mă opresc deși văd că te rănesc; știu că te manipulez fiindcă așa am învățat cînd eram mică să mă descurc, nu am ce face, asta sunt. Cînd înțelesul cu mintea al mecanismului din spatele unui comportament toxic folosește ca să justifice comportamentul, conștientizarea devine nu doar inutilă, ci la rîndul ei toxică și manipulativă: aduce în față o rană, o traumă, ca să îl sensibilizeze pe celălalt și să îl facă să accepte comportamentul disfuncțional, în timp ce conștientizatul nu face absolut nimic ca să-l schimbe. Am închis paranteza.

Ce se întîmplă cu generațiile de oameni din care fac și eu parte este că ne-am refugiat în minți. Ne bazăm pe ele sută la sută. A fost un mecanism de apărare important atunci cînd eram mici și emoțiile ne erau negate. Emoțiile se simt în corp. De curînd, am cunoscut și am petrecut cîteva zile cu o fetiță de trei ani, Lia. Lia e crescută de o mamă care o lasă să își exprime emoțiile. Pe Lia, cînd spunea că îi e dor sau frică, mama o întreba unde se simte dorul și ea răspundea în burtică. În zilele petrecute cu ea mi-am amintit de mine și felul în care, adult deja fiind, mi-am negat complet emoțiile și am stat în creier convinsă fiind că dacă mă las să simt durerea, aceasta mă va ucide. Așa am am ajuns să am diaree cronică – componentă digestivă a depresiei, mi-a zis psihiatra, iar eu am rîs, inițial, cine a mai auzit așa ceva, să ai diaree de la depresie, iar din a doua zi în care am început să iau pastilele prescrise, mi-a trecut, deși fusesem să mă caut la toți gastroenterologii din oraș înainte și nu reușisem să fiu mai bine. Pasămite, și  la mine, dorul, durerea și frica se simțeau, cum spunea Lia, în burtică, dar pentru că nu eram dispusă să mă las să le simt, au devenit boală. Corpul nostru ne spune foarte multe dacă știm să îl ascultăm. Însă dacă suntem setați pe conștientizări, nu ajungem acolo, rămînem blocați în minte ca într-o cetate fortificată care și-a pierdut de mult rolul de apărare și a devenit închisoare.

Scindarea dintre minte și corp, gînduri și emoții, se face foarte devreme, în copilărie, atunci cînd nu suntem lăsați să simțim ce avem de simțit. Cînd nu ni se permite. Cînd mama ne spune cînd ne doare: nu ai nimic, (în ultima carte a lui Safran Foer copiii sunt învățați cînd se lovesc și îi doare, chiar dacă e vorba de un accident grav să spună: e amuzant, e amuzant) sau, mai rău, suntem bătuți fiindcă plîngem, ne este anulat dreptul de a simți ceea ce pe nedrept numim emoții negative. Am o amintire foarte vie de la o vîrstă la care nu prea ai amintiri de obicei, doi ani probabil, ai mei construiau casa și balustrada scării interioare nu era gata, m-am împiedicat pe scări și am căzut, m-am rostogolit de-a berbeleacul pe ciment de la etaj pînă jos și mi-am spart capul. Am o urmă în cap, sub păr, și acum. După ce m-a ridicat de pe jos și m-a văzut plină de sînge, tata m-a bătut zdravăn să nu mai plîng că e vina mea și să îmi aplice o corecție să nu mai fac așa ceva. Eram probabil și foarte speriată, nu doar mă durea fizic, iar bătaia aia mi-a arătat de la o vîrstă foarte fragedă că nu am dreptul să simt emoțiile astea, că ele sunt inacceptabile și atrag mînia părinților, dar și mai multă durere – bătaia. Abia cînd am învățat psihologia copilului am înțeles că eram incapabilă din punct de vedere biologic să înțeleg sau să stăpînesc motricitatea grosieră la vîrsta aia de așa manieră încît să nu cad. Însă mesajul pe care tata, dublat de mama, a început să mi-l transmită încă de la doi ani a fost că nu am dreptul să plîng cînd mă lovesc, că nu am dreptul să simt ceea ce simt. Iar asta a durat toată copilăria mea. Un alt episod simptomatic e cel cu tăiatul porcului care se repeta anual, de trei ori în fiecare sezon de iarnă, căci trei porci tăia tata. Eu eram sensibilă la mirosul de mațe și grăsime fiartă și mă lua o greață cumplită, dar ei mă obligau să stau în camera din spate, un soi de bucătărie de vară, acolo unde era măcelărit și procesat porcul, iar cînd tata mă vedea că mă strîmb sau îmi vine să vomit de la mirosul greu care exhala din măruntaiele porcului și fierturile de pe sobă, mă bătea tare zicîndu-mi: îți dau eu ție greață, auzi, ei îi greață! Carevasăzică, eu nu aveam dreptul să simt greața aceea. Am în cap imaginea cu mine foarte mică, agățată de clanța porții după un episod din asta, clanța era înghețată, plîngînd amarnic și simțindu-mă complet singură pe pămînt. Mai tîrziu, cînd s-au declanșat insomniile și depresia, prin clasa a cincea, șasea, îmi amintesc de mine stînd singură în întunericul camerei, incapabilă să adorm, simțindu-mă singurul om din lumea mare care este treaz, fiindu-mi frică, sperînd că o să reușesc să adorm. Iar la orele mici ale dimineții, cînd somnul nu venea orice aș fi făcut, mergeam tiptil să îi cer ajutorul mamei, știind că dacă îl trezesc și pe el va fi jale, tata se trezea și urla, ba chiar lovea prin întuneric cu palma lui grea și aspră de muncitor: îți dau eu ție somnifer, auzi, ea are insomnie! Rînd pe rînd, tot ce simțeam mi-a fost interzis și anulat. Iar cînd suntem mici avem mare nevoie să supraviețuim, depindem cu viața și moartea de părinții, de îngrijitorii noștri, așa că învățăm să nu ne mai dăm nouă înșine ascultare, că să nu intrăm în grave disonanțe cognitive. Ca să nu ne simțim în pericol. Ca să avem senzația că suntem acceptați și nu vom fi abandonați. Mama și tata trebuie să aibă dreptate, ei sunt cei mari, asta înseamnă că ce simt eu e greșit și trebuie anulat. Asta e raționalizarea. Și ne ajută să supraviețuim. Și reprimăm ce simțim, iar uneori apar somatizările fiindcă corpul nu poate fi păcălit. Este probabil cauza pentru care am fost foarte bolnavă toată tinerețea mea. Au fost ani în care camera de urgențe a spitalului din oraș îmi era oribil de familiară, iar ambulanța devenise mijloc de transport obișnuit. Cîtă vreme am viețuit în minte, corpul a protestat și a încercat să îmi arate că sunt plină de emoții reprimate, chiar dacă eu mă prefac că nu, și că e nevoie să le exprim și să le vindec.

Am fost, că să folosesc un argou la modă, șefa la conștientizări. Fiindcă nu eram bine, eram împresurată de depresie și anxietate, de probleme digestive ce păreau cronice, dar cărora medicii nu le găseau o cauza fizică, stări de rău violente, încercam să înțeleg, tot cu mintea, ce pățesc. Citeam toptane de cărți de specialitate. Însă nu eram dispusă să cobor din minte, în minte eram în siguranță, mi se părea. Pînă și terapia pe care o făceam, căci am început devreme să merg la terapie, tot pe conștientizare și înțeles din minte se baza. Știam tot ce era de știut, dar îmi era la fel de rău și repetam aceleași greșeli. Ca să cobor din minte aveam nevoie de un curaj fantastic, pe care nu l-am deținut multă vreme. Ce se întîmplă cu emoționalul nostru este că el nu se maturizează la fel de ușor ca mintea. Rămînem blocați la vîrsta emoțională la care am fost cel mai răniți. Degeaba aveam eu 30 de ani și capul plin de teorii și conștientizări, în mine era o Petronela (Petruța, așa cum mi se spunea acasă) mică, captivă, care se temea că va muri de durere dacă se va lăsă să simtă ce nu își permisese să simtă toată viața. Nu știam atunci că una e să te întorci să simți din poziția adultului ce i-ai și i-a fost interzis copilului din tine și alta să le simți cînd ești mic. Ce m-a ajutat pe mine a fost psihodrama, de asta e atît de prezentă atît în Orbi, cît și în Privind înăuntru. Pe nesimțite, prin joacă pe covorul alb, am început să cobor din minte. Toate rezistențele mele din terapia individuală nu mai aveau sens în scena psihodramatică, fiindcă aici jucam roluri care păreau să nu fie ale mele, și din rolurile alea ajungeam să simt ce nu mă lăsasem să simt niciodată. Ani de-a rîndul, m-am dus săptămînal la grupuri să mă joc și să mă vindec. Nu o să vă mint că a fost simplu. Însă acolo m-am simțit în siguranță și am putut să mă întorc la fetița captivă și să o eliberez.

Jumătate din viața mea am auzit lozinca: iubește-te pe tine, trebuie să te iubeșți, să te pui pe primul loc etc. Și nimeni nu te învață cum faci asta. Bine, o întrebam pe terapeută, înțeleg, dar cum? Cum fac asta? Plec de aici și ce fac? Zi-mi practic ce trebuie să fac, că teoria o știu de mulți ani și nu am reușit deloc să mă iubesc pe mine… Răspunsul era simplu: trebuia să las mintea și să cobor în emoție. Să îmi dau voie să simt ce aveam de simțit. Eram la vremea aia, ca mulți adulți pe care îi văd și îi recunosc într-o clipită, o furioasă reprimată, suferindă, plină de durere, nefericită, deprimată, și pentru un ochi avizat asta țîșnea din tot ce ziceam sau făceam. Prima mea carte pe care o văd azi că pe o rana deschisă e cea mai bună mărturie, nu e de mirare că atîta lume s-a identificat cu ea. Cînd am trăit emoția și am început să mă împrietenesc cu ea și cu corpul meu, să îl ascult ce vrea să îmi transmită, viața mea s-a schimbat. Azi știu răspunsul la întrebarea: cum ajungi să te iubești pe tine. Înțelegînd că azi, că adult, ești părintele copilului care ai fost. Și e alegerea ta ce fel de părinte îți ești. Eu am fost un părinte aidoma părinților mei pentru copilul din mine, pentru Petruța, enorm de mulți ani: aspru, critic, plin de ură de sine, disprețuitor, violent. În psihodramă, am fost pusă față în față cu mine mică de multe ori. Mi-a luat ani să mă văd așa cum le vedeam pe fetele mele. Abia cînd am înțeles că pot să fiu o mama bună, blîndă, iubitoare, pentru Petruța, abia atunci am început să mă vindec cu adevărat. Abia cînd nu am mai învinovățit copilul mic care am fost pentru tragediile și dramele prin care a trecut m-am împăcat cu mine. Cînd am putut vedea durerea ei, groaza și nesiguranța în care a trăit, cînd am putut simți că pot să o iau în  brațe așa cum le iau pe fetele mele și să o iubesc și alin, să-i fiu părintele pe care nu l-a avut niciodată, am început să fiu bine. Nu fusese doar un copil neiubit și abuzat cînd era mică, devenise propriul meu copil pe care îl tratam de parcă mi-ar fi fost dușman. Abuzul continuase cu mine însămi. Eram o mamă oribilă pentru fetița aia mică, or, ea avea nevoie de mine să îi fiu mamă bună, măcar acum.

Abia cînd i-am dat voie și mi-am dat voie să simt emoțiile care i-au fost ei interzise am început să mă vindec. O să vă dau un singur exemplu: frica. Cînd ai o copilărie atît de nesigură, cînd trăiești într-un mediu atît de debilitant, frica devine omniprezentă, devine cealaltă piele a ta. Iar eu eram sigură că e un dușman, că mă încurcă, voiam să dispară, să nu mai existe. Nu mă gîndisem și, mai ales, nu simțisem niciodată că această emoție a apărut la om, în general, și la mine, în particular, în mediul ostil în care am trăit, cu un motiv: să îmi asigure supraviețuirea. Și că de fapt fusese o mare resursă a mea, o prietenă bună și de nădejde, care mă anunțase de multe ori unde sunt pericole. Abia într-un exercițiu din psihodramă m-a izbit lucrul ăsta. Și nu îmi mai e frică de frică. E acolo, cu mine, dar nu mă mai lupt cu ea. Ci o întreb, o ascult, mă ajută. Îi dau voie să fie.

Întregistrarea porțiunii unde am vorbit despre felul în care mi-au fost mie negate emoțiile.

 

Răspunsul pe care l-am dat la sesiunea de Q&A la întrebarea dacă sunt mulțumită de mine ca mamă. Tough one, nu mă mir că fie-mea a înregistrat.

 

Răspunsul la întrebarea: cum a afectat-o pe mama mea faptul că eu am scris despre lucruri foarte intime din viața și copilăria mea.

Articolul anteriorfantomele din familie
Articolul următorfemei care iubesc prea mult
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Condei
Condei
8 aprilie 2019 22:29

Mulțumesc Petronela.

Cristina
9 aprilie 2019 08:26

Daca imi este permisa aceasta formulare , „te cunosc” inca dinainte ca scrierile tale sa fie asa vizibile. Cred ca mi-am petrecut cateva seri la rand incercand sa citesc toate articolele de pe blog, apoi desi te urmaream, cumva nu am mai gasit in mine rabdarea de a citi cu atentie ce scrii, incepuse sa mi se para oarecum superficial si repetat. Dar eram eu, nu tu :). Si acum vii cu articolul asta care mi se pare o revelatie prin modul atat de clar in care explici. Iti multumesc pentru constientizare si pentru toate emotiile pe care le-am trait… Citește mai mult

Diana
Diana
24 august 2019 11:00

Multumim pentru articol. Minunat!
O rugaminte: imi poti recomanda un terapeut in psihodrama in Cluj?