de ce nu mai cred în iertare

2

Cîteva vorbe despre iertare, de sărbători, că tot e la modă iertarea. Eu însămi am propovăduit iertarea multă vreme, fără să înțeleg prea bine ce spuneam. Toate cărțile de self-help sunt pline de iertare. Iartă-ți părinții, iartă-te pe tine. Creștinismul se bazează pe iertare. Am zis și eu ani buni că i-am iertat pe ai mei, fără să mă prind ce zic și mințindu-mă că funcționează.

Or, iertarea este mai degrabă un construct mental. Stau în cap și zic am iertat, dar inima mi-e de multe ori grea. Și eu, și alții ca mine mulți, am spus: mi-am iertat părinții, dar sufeream la fiecare întîlnire. Cu capul înțelegeam, inima mă durea.

Apoi mi-am dat seama că e o enormitate. Cine sunt eu să-mi iert propriii părinți? Vreo dumnezoaică? Cu ce măsură judec eu ce au putut sau nu să facă? Mi-au dat viață și au făcut ce au știut și putut mai bine. Dacă ar fi putut face mai bine, ar fi făcut, acum știu asta. Cînd iert, mă fac dumnezoaică. Mă fac mai mare decît cel pe care pretind că-l iert. Or, ordinea firească nu e asta. Mama și tata sunt cei mari, eu sunt cea mică. Tot așa cum eu sunt cea mare pentru copiii mei, iar ei sunt mici. Indiferent ce vîrstă avem. Toți greșim, fiindcă suntem oameni. Le greșesc zilnic copiilor mei, tot așa cum și ei îmi greșesc mie. Dar nu e nevoie de iertare, ci de iubire și de împăcare.

Și în relație cu mama și tata, mai ales de la 18 ani încolo, am avut întotdeauna 50% din responsabilitatea relației. Ce a funcționat a fost nu să îi iert, ci să aud că le pare rău pentru că m-au rănit și să le las responsabilitatea pentru faptele lor, nu să o iau asupra mea iertîndu-i. Și să le spun și să simt că îmi pare rău pentru că și eu i-am rănit și să am demnitatea de a îmi duce responsabilitatea pentru partea mea de greșeală din relație.

Cînd iert, mă fac mai mare decît celălalt, oricine ar fi acela și, mai mult, iau la mine responsabilitatea greșelii lui. Te iert, deci te absolv de orice ai făcut, acum e la mine, eu trebuie să mă ocup cu iertatul și ștersul faptei tale. Îți iau demnitatea de a îți asuma și responsabilitatea, și consecințele.

Cînd cer cuiva căruia i-am greșit să mă ierte, îi fac un dublu rău: o dată i-am greșit, a doua oară îi cer tot lui să șteargă ce am făcut. Așa și sună: îți cer iertare. Îți cer. Ție. Mut la tine, practic. Cînd spun: îmi pare rău că te-am rănit, îmi asum responsabilitatea și consecințele comportamentului meu. Îmi. Eu. E la mine, fiindcă a fost mereu greșeala mea.

Nu mai cred în iertare, fiindcă am văzut că nu funcționează. Spunem din gură, care e în cap, că iertăm, dar inima continuă să doară, resentimentele să se adune. Nici în iertarea de sine: de cîte ori am repetat că mă iert pe mine, dar nimic nu s-a schimbat? Apoi mi-am dat seama că nu de iertare e nevoie. Ci de iubire, înțelegere, acceptare – de împăcare. Cînd mă împac, la nivel de suflet, cu mine, cu toți ai mei, atunci începe energia să curgă.

 

(în fotografie sunt cu mama și tatăl meu, în toamnă)

Articolul anteriorÎmpreună
Articolul următor2018 was my bitch
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

2 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Iulian
Iulian
2 ianuarie 2019 11:27

Mi se pare că ai confirmat aptul că e nevoie de iertare, doar că au dat o mai bună definiție iertării… Iertare=iubire, înțelegere, acceptare.
Iertarea nu e o construcție mentală. E ceva practic, după cum ai spus în text.

Lia Boar
Lia Boar
2 mai 2019 17:04

Nu e prima dată când citesc articolul de mai sus, însă azi a reuși să îmi ridice semne de întrebare în sensul că nu m-am gândit niciodată, sau nu mi-am pus problema că împăcarea (cu sine și/sau cu evenimentele din trecut) nu are, neaparat, legătură cu iertarea. La mine în cap era ideea ca trebuie – drac să-l ducă pe acest trebuie – să iert, dar nu pot. Cred că încep să înțeleg de ce…mulțumesc!
Multă sănătate tatălui tău și un Mai plin de momente frumoase !