copilul ascuns

3

De ziua copilului, eu vreau să îndemn să privim – indiferent dacă sîntem deja părinți, urmează să fim sau nu ne dorim copii deloc – la copilul care se ascunde în fiecare dintre noi. Acela e locul de unde începe vindecarea: cînd privim în față adevărul despre propriile noastre copilării, despre nevoile care nu ne-au fost împlinite. Cînd înțelegem mecanismele de apărare pe care le-am construit atunci, care ne-au fost de mare ajutor să supraviețuim, dar care s-au întărit și acum ne încurcă în viețile noastre. O să repet fără să obosesc: copiii noștri, pentru a crește și a se dezvolta sănătos au nevoie de părinți care să fie în contact cu ei înșiși, iar asta înseamnă în contact cu propriile emoții, cu propria copilărie, cu cine am fost cînd eram mici. Poate fi înfricoșător pentru unii dintre noi contactul cu emoțiile din perioada în care am crescut. Mulți am avut copilării grele, traumatizante, marcate de abandon emoțional sau fizic, de rușine, de vinovăție, de violență psihică sau/și fizică. Ne-am disociat de noi înșine pentru a putea supraviețui, pentru a menține o formă de echilibru în familie, am renunțat la părți din noi pentru a putea fi acceptați, am jucat roluri pe care adulții din familie ni le-au distribuit pentru a le face viața lor mai ușoară. Ne-am închis emoțiile în cuști interioare la care nu am mai umblat niciodată. Și ne-am fabricat narațiuni suportabile despre propriile copilării, despre părinți, despre viață. În fiecare dintre noi există un fost copil care așteaptă să fie văzut și ascultat de adultul care sîntem azi. Cu mintea și experiența de azi, ne putem întoarce acolo, să simțim emoțiile copilului care am fost, să îl lăsăm să se exprime, să îi redăm părțile la care a renunțat, să îi fim azi părinții pe care i-ar fi meritat cînd a fost mic. Știu oameni care spun despre ei că nu au așa ceva, un copil interior, tocmai fiindcă le-ar fi prea greu să se uite acolo, pentru că s-au disociat de sine și și-au construit mecanisme de apărare ca niște fortărețe din spatele cărora doar se uită la viață, nu trăiesc cu adevărat. Alții nu vor să se uite acolo pentru a nu-și dărîma narațiunile, spunînd că e lipsă de respect sau iubire față de părinți să își reviziteze trauma și să afle adevărul. Dar nu e așa: să privești adevărul în față ajută tocmai la vindecare și împăcare cu trecutul, la a îți înțelege părinții și a te împăca cu adevărat cu modul în care ai crescut, treabă fără de care un prezent împlinit nu e posibil.

O teorie din psihologie spune că rămînem blocați emoțional la vîrsta la care am fost cel mai răniți. Cînd simțim durerea abandonului, a trădării, rușinea, inadecvarea – copilul din noi e cel care o simte, copilul căruia nimeni, niciodată nu i-a împlinit  nevoile. Și încercăm inconștient să ne transformăm partenerii și uneori chiar copiii în părinți mai buni decît cei pe care i-am avut.

E nevoie de un dram de curaj să te uiți acolo. Caută o poză cu tine cînd erai mic și uită-te la copilul care ai fost, privește-l bine, vezi-l cu adevărat. Poate fi prima oară cînd cineva se uită la el așa. Ce simte, cine îl iubește, cine are grijă de el? E trist sau e fericit? Ce își dorește? Ce nevoi are și cine i le împlinește? E lăsat să se joace și să fie copil sau a fost parentificat de un adult care nu știe să fie el însuși părinte? Ce responsabilități are, ce se cere de la el? I se dă voie să se exprime sau trebuie să renunțe la cine e cu adevărat pentru a mulțumi pe cineva? Cum e tratat? Privește-l și ascultă-i vocea interioară cea reală, lasă-l să-ți vorbească cu adevărat. Simte-i emoțiile. Poate e tristețe, poate e furie și neputință. Poate fi copleșitor, știu. Dar ai puterea să faci asta. Azi ești un adult care a supraviețuit acelor emoții și acelei copilării, ai toate resursele în tine să te întorci acolo și să îl lași să iasă la lumină. Azi e ziua lui, a copilului care ai fost, are dreptul să fie văzut cu adevărat. Nu a avut nicio vină, e doar un copil și are nevoie de tine să vezi asta despre el. Să nu-l mai învinovățești, să nu mai fii supărat pe el, să simți aceeași compasiune pe care ai simți-o pentru un copil exterior, cu același destin. Nu e vina lui.

Atunci cînd refacem conexiunea cu cine am fost și ce am simțit cînd eram mici, dispare și disocierea de sine și putem începe să trăim vieți mai împlinite. Devenim părinți mai buni. Parteneri mai buni. Copiii mai buni pentru părinții noștri. Oameni mai buni.

De ziua copilului, permite-i copilului din tine să iasă la lumină. O face oricum atunci cînd e rănit, în cele mai nepotrivite momente.

Copilul care am fost eu a fost un copil foarte serios, trist și singur, care nu s-a știut juca. L-am abandonat și eu, cînd am crescut, nu am vrut să știu de el, l-am învinovățit și l-am repudiat. Am reînvățat să mă joc abia după ce m-am întîlnit cu el de multe ori în terapie și i-am simțit emoțiile și l-am luat în brațe așa cum nimeni nu o făcuse atunci cînd avea cea mai mare nevoie. Mă întorc la el ciclic, în lucrul meu cu mine.  Am scris pe larg în Privind înăuntru cum și cît de mult m-a ajutat pe mine personal lucrul cu copilul interior. Nu voi reuși niciodată să-mi fiu recunoscătoare îndeajuns pentru asta – diferența dintre viața mea de dinainte și cea de acum este uluitoare. Încă lucrez și o să am mereu de lucru, știu și asta.

Pentru cei care au nevoie să înțeleagă mai întîi teoretic toată povestea asta cu copilul interior (și eu sînt la fel) recomand trei cărți care explică excelent teoria:

Vindecarea copilului interior, Stefanie Stahl – de găsit aici. 

Copilul invizibil, Gașpar Gyorgy, de găsit aici cu reducere 25%. 

Drama copilului interior, Alice Miller, de găsit aici. 

Uneori, cărțile pot fi un punct de plecare către noi înșine, singurul drum cu adevărat important pe care îl putem face pentru a deveni oameni și părinți mai buni. Ele pot fi declicul de care avem nevoie pentru a lua decizia de a face primii pași spre vindecare. Drumul e lung și uneori greu, însă la capătul lui ne așteaptă o viață împlinită, de adulți capabili să se prețuiască și iubească. Iar de asta, de felul în care ne privim și tratăm noi pe noi ține și felul în care ne privesc și tratează ceilalți: să nu ne așteptăm să fim tratați de alții mai bine decît ne tratăm noi. 🙂

La mulți ani cu blîndețe și iubire copiilor noștri interiori și exteriori!

Articolul anteriordorința de ziua mea
Articolul următorcînd pierd o relație
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

3 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Monica
Monica
10 iulie 2020 13:03

Gandul pe care il am este : nu mai am timp. Pornesc pe acest drum lung, care are un parcurs de multi ani ( sa zicem 10 ani dupa cum spu in cartea Privind inauntru) timp in care copilul meu va fi implinit deja 25 ani. Toata copilaria lui a avut in fata o mama nefericita, nervoasa, frustrata.
Programele de nefericire sunt deja downloadate in el.
Thought to self : cum il mai ajuta pe el atunci FERICIREA mamei sale?

Mihaela
Mihaela
16 ianuarie 2021 22:40
Reply to  Monica

Eu as fi fericita si acum, la 30 de ani, sa o vad pe mama ca lucreaza cu ea, cu emotiile, cu nefericirea si furia ei. Mai bine mai tarziu decat nicioadata, in primul rand pentru tine…

Andreea
Andreea
5 iunie 2021 17:16
Reply to  Monica

Subscriu si eu la ceea ce spune Mihaela. Niciodata nu e prea tarziu sa lucram la noi insine, iar relatia pe care o avem cu mama (si implicit si relatia pe care o are mama cu ea insasi) ne influenteaza de-a lungul intregii vieti, nu doar in copilarie.