cît de mult ne iubesc copiii

Știrea care mi-a rupt inima zilele astea a fost asta: o fetiță de 10 ani din Mexic s-a spînzurat de Los Tres Reyes (Ziua celor trei regi sau înțelepți, cînd copiii primesc cadouri și dulciuri ca la noi de Crăciun) fiindcă nu a știut ce alt dar mai bun să-i facă mamei ei, iar scrisoarea pe care a lăsat-o mamei ei zicea așa:

Dragi Regi, vreau să vă cer doar ca mama mea să fie cea mai fericită femeie din lume, după ce nu voi mai fi aici, deoarece eu nu sunt decît o piedică și o rușine în viața ei de cînd m-am născut, pentru că din cauza mea tatăl meu a plecat de acasă. Vreau ca mămica mea să fie liniștită și să nu muncească din greu, cel mai bun dar pe care îl pot cere este fericirea ei. Sper că într-o zi o să îți amintești de mine și, în cer, să mă îmbrățișezi, în sfîrșit. Cred că cel mai mare cadou este că îmi iau viața, mi-ai spus mereu că îți dorești să nu mă fi născut niciodată. Te iubesc, mami, stiu că regii nu exista, dar îți fac eu acest mare dar ” (Știrea originală e aici, traducerea e a mea)

Probabil că singura iubire necondiționată care există în lumea asta (o vreme nu foarte lungă, din păcate) este cea pe care o simt copiii pentru părinții lor. Nu, nu invers cum ne place să credem și să ne batem cu pumnii în piept. Copiii noștri ne iubesc atît de mult încît ar face orice pentru noi. Ne iubesc mult mai mult decît îi iubim noi pe ei. Indiferent cum ne purtăm cu ei, indiferent cum îi tratăm sau dacă îi iubim și noi înapoi. Un copil pe care nu îl tratezi bine și nu îl iubești nu va înceta să te iubească pe tine, părintele, ci va înceta să se iubească și valorizeze pe sine, căci dacă tu nu îl iubești asta va însemna pentru el că pur și simplu nu e demn de iubire, fiindcă tu ești părintele, zeul, nu ai cum greși. Dacă nu îl iubești, atunci e doar vina lui, va trage concluzia copilul neiubit. Un copil de cîțiva ani căruia îi spui că ești nefericită din cauză că s-a născut (deși el nu s-a născut, ci l-ai născut) nu va ști că poate spui asta la supărare și că nu vorbești serios. Pentru copii, pînă cînd încep să aibă și reprezentări abstracte (stadiul operațional, cum l-a numit Piaget, începînd de pe la 12 ani, așa) totul este foarte real și concret. Iar soluțiile lor, la fel de reale și concrete. Fetița din Mexic care a auzit că mama e nefericită din cauza ei a găsit soluția concretă: să dispară, ergo mama va fi fericită.

Majoritatea celor care ați citit pînă aici sunteți oripilați de mama cea nenorocită care și-a abuzat în halul ăla fiica, sunt precisă. Ați judecat-o și condamnat-o, nu e așa? Să vă spun un secret: și copiii noștri ne iubesc la fel de mult și au făcut lucruri insuportabile pentru noi din iubire. Și noi, fiecare dintre noi, am spus lucruri care au părut la fel de concrete pentru copiii noștri, iar ei s-au conformat, conștient sau inconștient. Le-am cerut, poate, să ne salveze de la nefericire, repetîndu-le că ei sunt fericirea noastră. Le-am cerut, poate, să nu își mai iubească tatăl de care am divorțat și care ne-a greșit. Nu în mod direct (deși sunt mame care fac și asta), ci în feluri mai subtile, pe care ei le-au luat ad litteram. Inima copiilor este împărțită în două, între mamă și tată, iar cînd le cerem asta, le cerem să renunțe la jumătate din inima lor. Le-o rupem, la propriu, iar ei și-o rup din dragoste pentru noi.  Deși cu acel tată noi ne-am iubit și i-am făcut, nu le permitem să îl mai iubească și nu știm cît rău le facem cînd le cerem, conștient sau nu, asta. Noi, oamenii mari, nu știm cît de mult ne iubesc copiii, sau poate știm, și de asta îi folosim în toate luptele noastre de putere. Copiii noștri ne iubesc atît de mult încît mor pentru noi. Se îmbolnăvesc pentru noi sau în locul nostru. Devin părinți pentru noi – e lumea plină de copii mai îngrijorați pentru părinții lor decît părinții lor pentru ei. Uneori, devin parteneri pentru noi, atunci cînd partenerul e indisponibil, fizic sau emoțional: majoritatea incesturilor se întîmplă cu mama în casă, fără ca mama să vadă, pasămite, iar acolo, în majoritatea zdrobitoare, mama e retrasă emoțional și fizic din relație și își împinge, inconștient, fiica să îi țină locul. Știu, sună oribil, vai, o mamă nu ar face așa ceva, dar adevărul e că mamele fac lucruri și mai îngrozitoare decît atît. (Citiți știrile, mergeți în orfelinate pentru nenumărate exemple.) În aceeași măsură în care fac și lucruri absolut minunate.

E foarte important să înțelegem cît de departe poate merge iubirea copiilor pentru noi și ce sunt în stare să facă din dragoste pentru părinți copiii noștri. Și să ne reamintim că pentru ei totul este foarte real și concret, chiar și glumele noastre, ironiile, felul în care îi speriem sau îi pedepsim, spunîndu-le că nu îi mai iubim, că îi părăsim, că sunt proști, că nu pot, că nu sunt în stare etc. Toate astea sunt reale sută la sută pentru ei, mintea lor nu este încă dezvoltată ca a noastră, și le pot crea răni extrem de greu de vindecat. Să nu uităm că mințile copiilor noștri sunt încă îmbibate de gîndire magică și că ei sunt gata să facă orice ca să fim noi fericiți. Inclusiv să moară. Și să reflectăm ce le cerem, conștient sau inconștient. Le cerem să ne salveze, să nu își mai iubească celălalt părinte, să mintă, să se sacrifice, să facă în locul nostru ce noi nu am fost în stare să facem? Știu nenumărați copii folosiți drept carne de tun în războaiele oribile, lipsite de miză, ale părinților. Drept obiecte ale șantajului emoțional sau financiar, arme cu care cei doi trag unul în celălalt, fără să se gîndească o clipă la suferința copilului.