Sînt și zile așa, care încep cu șampanie pe velier și se termină în remorca unui tractor, pe dealuri. Zile în care oameni pe care i-ai îndrăgit din primul moment te recunosc tîrziu, în mijlocul unui lac, nu după chip, ci după cărți. Zile în care ajungi inopinat în atelierul unui pictor local care a pictat strigătul lui Munch ocrotit de brațele unei femei – toată durerea și deznădejdea unei pierderi de neînchipuit – și care te-a citit din scoarță în scoarță, (ba și toată familia lui) și în grădina și atelierul de flori ale soției lui care cîndva te-a invitat la o serată literară la care pandemia te-a împiedicat să ajungi. Bucuria și emoția lor, bucuria și emoțiile tale. Masa umbrită, sub pomii plantați de mîna lor, coacăzele răscoapte, dulci și zemoase, slănina și ceapa îmbucate cu poftă, roșiile picate direct din grădină odată cu perele în gura unei nătăflețe care încă visează la o viață la țară, buchetele de flori uscate atîrnate în tot locul, ca într-o compoziție atent lucrată, poveștile cu oameni și dureri, oameni și vise, oameni și vieți trăite frugal, cu simplitatea onestă pe care o mai găsești atît de rar, atît de puțin în ceilalți sau în tine.
O urcare pe dealuri înmiresmate cu bote în mîini, să ne apere de cînii stînelor, patru femei pe care ciobanul le întreabă cum de umblă neînsoțîte și le caută în ochi de sinceritate, pe care o găsește hîtru la tine cu îndestulare, pînă-n locul din care lacul se vede pe de-a întregul de sus și unde te atunci într-o căpiță aromitoare; astea îs stelele care îți plac cel mai mult. Vișinul cu vișine dulci-acrișoare din care coțofenele fură (îs hiclene!) ciupercile culese pe drum, mirosurile tari de tarhon rupt dintr-un gard, de izmă sălbatică înflorită, de cimbrișor și fîn uscat; Tinu cel știrb care curăță plita pentru ciuperci și roatele de cartofi cîne-cîniește (încet-încet), iar tu nu știi ce înseamnă, tot așa cum nu știi nici jîngaș, pe care îl confunzi cu gingaș, dar însamnă rău, aprig, așa cum era uncheșul pe umărul căruia coborau porumbițe cînd venea duminica de la biserică, dar căruia uliul i-a răpit porumbița chiar cînd i se lăsa pe umăr și el o strigat atunci: drace, dă-mi mie pe mînă uliul numa’ că m-oi da ție cu tăte ale mele! Tinu, care lucră mai bine bat decît treaz, dar despre lucrurile astea nu se mai grăiește, că iaca o sunat clopotele la biserică deja, nu se grăiește la înserat (și mai ia o dușcă de jînars); masa de seară, pe deal, la plită, din ciupercile culese de pe drum și slănină prăjită, înconjurate de cei mai hîtri și faini oameni ai locului, constelați în cea mai potrivită familie pe care ai văzut-o în ultimul timp, Vasi cu Velier Azur, Laura cu chitara și fiica lor care îți amintește de fiicele tale. Cu care coborîți, cîne cîniește, cu tractorul de pe dealul urcat cu piciorul, în apusul mieriu și cam friguros, de munte.
Cîne cîniește.
