ce nu face un terapeut bun

Săptămînal primesc cîte un mesaj de la oameni foarte bulversați de ceea ce simt față de psihologul la care au început să meargă. Sînt întrebată dacă e în regulă că se simt judecați, nerespectați, că li se dau sfaturi pe tonuri condescendente, li se spune superior că greșesc, ba chiar sînt bullied.

E lumea plină de psihologi care nu au făcut o oră de terapie personală sau au făcut superficial, iar asta se vede în cabinetele lor. Oamenii se duc la ei – unii sînt fix ca pomul lăudat – și îi învestesc cu încredere, nu știu la ce trebuie să se aștepte și chiar dacă simt că nu sînt tratați cum ar trebui, rămîn fiindcă se gîndesc că psihogul e specialistul și cu siguranță știe mai bine. De regulă, dacă simțim că terapeutul nu ne tratează cum trebuie, așa este și e bine să ne ascultăm acel instinct.

E important să știm că, în calitate de client, sîntem într-o poziție de extremă vulnerabilitate față de terapeut. Îl privim cu speranță, cu încredere, îi dăm credit, îl așezăm de cele mai multe ori în scaunul părintelui bun. Vindecarea se poate produce doar în condiții de maximă siguranță emoțională, într-o relație conținătoare, lipsită de judecată, de critică, de pedepse și atitudini pedepsitoare, de așteptări și agende personale ale terapeutului. Toate aceste atitudini reiterează exact mediul parental care ne-a produs inițial rănile pentru care am ajuns să ne adresăm unui psiholog. Nu ne putem vindeca într-o relație care apasă exact pe acele răni.

Gabor Mate, cu care am făcut o formare pe traumă de un an, spune că întotdeauna, dar întotdeauna responsabilitatea asupra relației terapeutice este a terapeutului. Nu există clienți dificili (firește că sînt dificili, de aia vin în terapie), doar terapeuți care nu sînt suficient de lucrați, de conștienți de propriile triggere, de onești față de ei înșiși și față de clienți.

Cîteva obiceiuri, atitudini, lucruri care ar trebui să ne ridice semne de întrebare despre faptul că în fața noastră nu stă un terapeut bun, culese de la oameni care îmi scriu:

– Ne vorbește de sus, pufnește și își dă ochii peste cap cînd spunem ceva, oricare ar fi acest lucru pe care îl spunem. Un psihoterapeut bun ne ascultă cu bunăvoință, ne dă impresia că tot ce spunem e important, practică ascultarea activă.

– Ne întrerupe ca și cum știe deja tot ce am avea să îi spunem, grăbit să ne dea soluții. Întreruperea poate interveni doar cu scopul de a întoarce clientul mai mult spre el, atunci cînd divaghează, pentru a îl întoarce la ce simte, la ce se întîmplă în corpul lui, pentru a-i oglindi ceva(Gabor întrerupe des atunci cînd lucrează cu oamenii, însă întotdeauna spre beneficiul clientului, nu din nerăbdare sau lipsă de respect față de client.)

– Ne judecă și explică unde greșim, ne explică adevăruri cu un aer superior, atoatecunoscător. Un terapeut bun nu ne corectează și nu ne spune ce și unde greșim, ci ne ajută să ne dăm seama singuri, cu întrebări potrivite, care să nu ne rănească, ghidîndu-ne cu blîndețe către conștientizare. De altfel, o astfel de abordare nu ajută pe nimeni, sîntem capabili să suportăm adevărul doar atunci cînd ajungem singuri la el, orice altceva doar ne rănește mai tare. O regulă de aur în psihoterapie este să nu dărîmi unui om un mecanism de autoapărare dacă nu ai altceva să îi dai să pună în loc. De asemenea, numai într-un cadru plin de compasiune oamenii își vor îngădui să vadă aceste adevăruri, orice critică, orice judecată nu vor face decît să-i facă să se simtă inadecvați și să se închidă.

– Ne dă sfaturi din poziția celui care le știe pe toate. Un terapeut bun se poziționează egal, cu căldură și respect pentru omul care sîntem, are încredere că în noi sînt toate resursele pentru vindecare și ne ajută cu răbdare să le găsim și accesăm. Și nu prea dă sfaturi, mai degrabă exerciții și teme care să ajute la formarea propriilor conștientizări, recomandări sau exemple de lucruri care ar putea să se potrivească în situația respectivă.

– Folosește ce i-ai spus în alte context, de exemplu într-o ședință în care este chemat un partener, un copil, un părinte și îi atacă pe aceștia cu ceea ce știe de la tine sau folosește poveștile tale pentru a se lăuda pe social-media, la prieteni sau alți clienți, fără să îți fi cerut acordul în prealabil. Mai mult, un terapeut care povestește public despre procesul tău, chiar dacă are acordul tău (tu ești clientul vulnerabil, firește că îi vei da acordul, nu vrei să-l superi, nu e așa?), poate influența procesul terapeutic, căci omul poate fi recunoscut, e o lume tare mică, poate citi reacțiile, se poate simți pus sub lupă – exact ceea ce nu are nevoie atunci cînd e în maximă vulnerabilitate.

– Folosește timpul și banii tăi pentru a povesti despre sine, lăsînd impresia că el e cel care are nevoie de un psiholog. O ședință de terapie trebuie să se concentreze exclusiv pe nevoia clientului. Un terapeut bun folosește autodezvăluirea cu tact, mult bun simț și doar în momentele în care clientul are nevoie, fără a transforma ședința în ceva despre el. Ieri mi-a povestit cineva că în terapia proprie ajunge abia în ultimele zece minute să zică ceva despre sine, în rest ascultă problemele terapeutului și abia reușește să strecoare două vorbe la final. Pe banii și timpul lui.

– Lasă de înțeles că vrea să se transforme în prietenul tău, îți oferă cadouri, trece de limitele contractului terapeutic, încearcă să te seducă sau se lasă sedus ori îți povestește despre alți clienți care i-au devenit iubiți/iubite, prieteni, în timpul terapiei personale. Relația de terapie unu la unu nu funcționează atunci cînd terapeutul și clientul dezvoltă (sau au deja) o relație personală, un terapeut bun trebuie să poată rămîne neutru pentru a te putea ajuta. Un astfel de terapeut încalcă toate normele etice și deontologice și este el însuși cel care are mare nevoie de terapie.

– Te diagnostichează și etichetează de la primele ședințe, îți previzionează comportamentul și se comportă ca și cum știe totul despre tine după foarte scurt timp, fiindcă e foarte deștept și le-a văzut/știe pe toate. Un terapeut bun rămîne curios și conectat la tine pe tot parcusul terapiei, chiar dacă te știe de doi ani deja.

– Te face să te simți neînțeles, judecat, ridiculizat, criticat. Te pedepsește prin tăcere sau îți ține teorii despre cum un anume lucru pe care îl faci spune despre tine că ai probleme mari, la care nu vrei să te uiți. La astfel de semne nu e nevoie să mai stai să vezi dacă va merge sau nu terapia pe banii tăi, fugi și caută pe altcineva, ai avut ghinion și ai dat peste unul dintre mulții neprofesioniști, însă există și o grămadă de profesioniști, trebuie doar să mai cauți.

– Nu respectă timpul tău, deci nici pe tine – răspunde la telefon în timp ce tu ești în mijlocul unei confesiuni sau al unui catharsis, răspunde la mesaje, la interfon șamd. Desigur că pot exista urgențe – și el e om, însă e datoria lui să te anunțe de la început dacă există posibilitatea să fiți întrerupți și să îți ceară permisiunea de a răspunde.

– Îți vorbește în timpul ședințelor despre alți clienți, pe care eventual îi și cunoști sau cu care te întîlnești la ușă sau care sînt persoane publice – cel mai probabil așa face și despre tine cu alții.

– Se poziționează în salvatorul tău, pe o poziție de superioritate – tu ești mic și prost, plin de probleme, iar el Mesia fără de care izbăvirea nu este posibilă.

– Gestionează prost o eventuală criză de-ale tale care îl are ca țintă pe el (de cele mai multe ori clienții fac transferuri emoționale pe terapeut și pot ajunge să îi ceară socoteală pentru ce simt, să se certe cu el, să îi reproșeze că îi doare etc.) Un terapeut bun înțelege nevoia clientului și știe că nu este despre el, se poate detașa și te poate conține cu răbdare și compasiune, nu se simte rănit, jignit și nu se poartă ca un părinte imatur.

– Reacționează prost cînd anunți că ai vrea să renunți la terapie, se poartă de parcă l-ai părăsi, l-ai înșela, l-ai abandona, i-ai lua ceva care i se cuvenea. Sau îți spune/te lasă să înțelegi că fugi din terapie fiindcă ai probleme mari pe care nu vrei să le adresezi. Un terapeut bun încurajează independența și va permite clientului, chiar dacă știe că nu e în favoarea lui, să întrerupă oricînd terapia, înțelegînd că e un drept al clientului, chiar dacă poate fi și o rezistență. Clientul poate părăsi oricînd terapia, fără explicații, cu respectarea contractului terapeutic (plătește fiecare ședință etc.) – acesta este un drept fundamental al lui.

Știu mulți oameni care, în urma unor astfel de întîlniri cu psihologi lipsiți de profesionalism, nu vor să mai audă de terapie, proiectînd experiența proastă cu un om (sau doi) pe toată breasla. Relația cu psihologul este cel mai important ingredient terapeutic – indiferent de metoda pe care o folosește terapeutul, de diplome și formări, alianța care se formează între el și client este esențială. Dacă nu simțiți că puteți realiza această alianță terapeutică, atunci sînteți în cabinetul nepotrivit, mai trebuie să căutați și nu aveți de ce vă învinovăți, uneori e nevoie de mai multe încercări pentru a găsi omul potrivit în fața căruia să vă deschideți sufletul. Personal, eu recomand doar terapeuți despre care știu sigur că au trecut printr-un proces viguros terapeutic ei înșiși – aceștia nu vor face niciuna dintre greșelile enumerate mai sus, ele fiind de obicei rezultatul unor probleme nerezolvate, contra-transferuri, adică lipsa propriei igiene emoționale.

PS: îmi scriu foarte mulți oameni pentru a mă întreba de disponibilitate pentru ședințe 1 la 1. Răspunsul e nu, îmi pare tare rău, mă voi concentra pe taberele mele (nici aici nu mai sînt locuri, din păcate) și pe viitoarea carte, dar vă voi ajuta cu recomandări, dacă pot, pe fiecare dintre cei care îmi scrieți, dacă mai există locuri disponibile la cei pe care îi cunosc și îi pot recomanda.