povestea asta e despre erotism

0

Vă dau un pont de cititor: rareori mi s-a întîmplat să mă apuc de vreo carte din colecția Raftul Denisei și să nu îmi placă, fiindcă colecția îngrijită de Denisa Comănescu chiar conține cărți excelente. Așa a fost și cu Povestea asta e despre Sarah, despre care auzisem că e multipremiată Goncourt (alegerea României, Suediei și Poloniei) și nu numai, în Franța.

E o carte tulburătoare și intensă, care mi-a amintit pe alocuri de Zilele abandonului a Elenei Ferrante: felul în care naratoarea, o profesoară de liceu aparent heterosexuală se dezintegrează în urma abandonului (repetat și în cele din urmă definitiv) la care o supune iubita, o pianistă care devenise neașteptat marea iubire a vieții ei, seamănă cu dezintegrarea psihică și fizică a eroinei scriitoarei italiene. Și cu toate dezintegrările celor care iubesc prea mult – o formă de codependență emoțională căreia cu greu i se poate face față și cînd nu ești personaj de carte. De altfel, această dezintegrare are și un nume clinic: sindromul inimii frînte, care, paradoxal, este o boală mai degrabă a creierului decît a organului-pompă –  o disfuncționalitate a activității sistemului nervos de grade diferite, în funcție de cît de fragil este fiecare individ.

Dar, ca în orice poveste, pentru a exista descompunere e nevoie de compunere mai întîi, iar începutul poveștii de dragoste a celor două femei e vijelios, senzual și muzical – firește, una dintre ele este o pianistă. Pe cît de densă, apăsătoare, viscerală e a doua parte a cărții, cea a abandonului, pe atît de vioi și ludic este începutul ei. Erotismul ei e subtil, spre deosebire de cel al următoarei cărți despre care voi vorbi azi, însă cu siguranță vor fi și din cei atrași de carte pentru că tratează o iubire între două femei. Mi-a plăcut mult finalul; e genul meu de final, exact așa aș fi terminat și eu cartea asta. Dar care e acela va trebui să o citiți ca să aflați.

O puteți lua de aici, cu reducere de 20%.

 

Așa cum devoalam mai devreme, cea de-a doua carte de azi e din cu totul alt registru erotic: cel psihiatric, al dependenței de sex în sensul cel mai pur și medical al cuvîntului. În grădina căpcăunului, cea de-a doua carte pe care o citesc a Leilei Slimani (și ea cîștigătoare de Goncourt, ba chiar al marelui premiu, cu Cîntec lin despre care am scris aici) m-a atras tocmai datorită temei tratate. Dependența de sex este una dintre dependențele despre care se știe foarte puțin și se vorbește și mai puțin. Nimfomania, așa cum mai este numită atunci cînd apare la femei, a fost învăluită mai degrabă într-o aură de erotism, de senzualitate dezirabilă. Am auzit bărbați lăudîndu-se între ei cu aventuri cu femei cu o sexualitate cît se poate de normală din punct de vedere clinic, însă mai active poate, pe care le numeau nimfomane. Or, nimfomanele, erotomanele, sunt niște persoane foarte bolnave și foarte greu tratabile, cu vieți mizerabile, tragice. Exact cum este Adele, femeia din povestea Leilei Slimani. Se vorbește și mai puțin despre femei dependente de sex (are Lars von Trier un film teribil, Nymphomaniac, la care nu ai cum să nu te gîndești cînd citești cartea Leilei Slimani); mai ușor se găsește literatură ficțională sau de specialitate despre bărbați, deși nici ei nu au scăpat de vulgarizarea și edulcorarea bolii într-o formă dezirabilă: satirism. (Pasămite bărbatul hipersexualizat, cu o poftă insațiabilă de sex, este asemănat cu satirii, ființe mitologice grecești, jumătate bărbați jumătate țapi cunoscuți pentru excesele lor sexuale.)

Adele e o jurnalistă pariziană tînără și frumoasă, căsătorită cu un medic, mamă a unui copil, dar cu tolba doldora de boli psihice nediagnosticate – pe lîngă dependența de sex se dezvoltă în voie o tulburare alimentară de toată frumusețea, o anorexie care o ajută să aibă un fals sentiment de control (controlul asupra propriul corp atunci cînd îl înfometează este unul dintre simptomele cele mai importante în tulburările alimentare), atunci cînd nu își poate controla erotomania. Sexul este pentru ea (la fel ca pentru orice alt dependent) doar mijlocul prin care încearcă să-și procure din nou o senzație pe care a avut-o la începuturile trezirii ei sexuale – un început extrem de prematur, asociat unei traume –, dar pe care nu o mai poate regăsi, așa că mărește la nesfîrșit doza. Iar atunci cînd numărul bărbaților nu o mai satisface, mărește miza și adaugă violență și durere.

Sute de bărbați, situații de risc, cîteodată din cel extrem, viață dublă, nevoia de a fi posedată și dorită de noi și noi trupuri, minciună și rușine, neglijarea copilului în favoarea unei partide de sex cu un necunoscut – tabloul simptomatologic și de viață tipic dependentului. Și apoi, ziua în care totul iese la iveală și întreaga construcție se prăbușește. Mi-a plăcut mult felul în care și-a alcătuit scriitoarea povestea, scriitura te ține captiv (am citit-o în mare parte pe avion, iar cînd am ajuns acasă, deși era foarte tîrziu, nu m-am putut culca pînă nu am terminat-o, voiam neapărat să văd cum o încheie) iar ultima parte și finalul m-au surprins. Aș fi pariat pe cu totul alt final, mărturisesc, iar asta a fost o notă în plus pentru scriitoare, alături de cea pentru felul uman și extrem de credibil în care îl construiește pe bărbatul lui Adele pus față în față cu un adevăr de o cruzime extremă. Sunt sigură că mulți dintre cititori vor judeca și condamna personajul feminin, tot așa precum mulți vor bănui tragismul lui – însă abia atunci cînd ai fost atins într-un fel intim de degetele necrozate ale dependenței (o boală la fel de teribilă precum cancerul) poți cu adevărat înțelege.

Fraza cu care editorii au găsit de cuviință să facă marketing cărții este: niciun bărbat n-ar fi îndrăznit să scrie ce a scris Leila Slimani, o frază stupidă, care nu face niciun serviciu cărții sau autoarei, ba dimpotrivă. Bănuiesc că îndrăzneala se referă la scenele de sex, care nu mi s-au părut deloc îndrăznețe (există cărți cu adevărat îndrăznețe, unele datează de pe la 1700 și ceva – Marchizul de Sade sau Apollinaire, două secole mai tîrziu, iată erotism îndrăzneț, sau mergeți și mai departe, la O mie și una de nopți sau la Decameronul lui Boccaccio pentru asta), pînă și eu am o scenă mai tare de sex în ultima carte. Îndrăzneț este însă subiectul, asta da, doar că mă tem că nu la asta face referire fraza cu font mare de pe coperta patru.

Mi-a plăcut mult, să o citiți. O găsiți aici.

Lasă un mesaj

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
Notificare pentru