bărbați care plîng

2

Trăim într-o lume în care bărbații sunt învățați de mici să nu se arate slabi, să nu-și manifeste emoțiile, să nu plîngă ca fetițele, să fie tari, să fie puternici. Femeile sunt acea parte din specia sapiens care plînge, femeile sunt emotive, femeile trec prin stări, femeile fac depresii și au atacuri de panică. Bărbații, nu. Probabil nu întîmplător, femeile, care defulează plîngînd și vorbind despre ce simt, trăiesc mult și le supraviețuiesc bărbaților lor. Îmi amintesc o știre pe care o făcusem la un moment dat la Institutul de Statistică, care arăta că majoritatea bărbaților mor mai tineri decît femeile și că nu reușeam să înțeleg de ce, de ce bărbații mor, de obicei, primii? În Europa (nu la noi), speranța de viață a bărbaților e 75, a femeilor 82 de ani. Sigur că au fost făcute studii pentru a explica diferența și a rezultat că bărbații mor mai repede fiindcă beau mult, fumează mult, se angajează în activități periculoase și nu merg la medic la timp. Sigur că și psihologia evolutivă poate explica unele dintre aceste comportamente, suntem tributari lui sapiens primitiv, însă de foarte multe ori bărbații se apucă de fumat, băut, droguri, sporturi cu adrenalină tocmai pentru că ei nu plîng. Pentru că au de suprimat emoții cărora nu știu să le facă față, fiindcă nimeni nu i-a învățat că e în regulă să facă asta și cum. Cînd trec prin situații complicate, bărbații beau, fumează mult, se închid în ei, devin furioși, se iau la ceartă sau se bat în cazurile extreme. Toate sunt mecanisme de fugă. Femeile plîng și se plîng.

Depresii și anxietate au și bărbații, însă. Nu vorbesc despre ele, încearcă să le ascundă, se rușinează, dar le au. Lipsa unei educații corecte și timpurii pentru gestionarea emoțiilor așa zis negative poate fi blamată și cînd vine vorba de lașitatea lor emoțională, așa cum ne place nouă să o vedem. Bărbații dau mai repede bir cu fugiții cînd suspectează situații cu potențial emoțional intens. Și sunt mult mai reticenți la a lucra cu sine decît femeile. Nu e bărbătesc să faci asta, nu e așa? Tații lor și bunicii lor au trăit bine-mersi și fără atîta analiză. Deși adevărul e că nu au trăit bine-mersi. Cei mai mulți dintre noi nu am avut tați fericiți, bunici fericiți. Sau măcar echilibrați. Am avut tați violenți, alcoolici, afemeiați, indisponibili emoțional, cu fixații pentru pescuit, fotbal, jocuri, televizor, furioși sau apatici, obsedați de muncă, you name it.

De cele mai multe ori, mai ales atunci cînd ne rănesc, tindem să vedem bărbații ca pe niște mici monștri. Pare că ei nu suferă, că ei nu au sentimente, că sunt construiți complet diferit decît noi, trec peste toate cu ușurință, în timp ce nouă ne ia o grămadă de timp să ne vindecăm și o mulțime de lacrimi plînse și de momente de durere. Ajungem misandre nu doar fiindcă asta am învățat acasă, conștient sau inconștient, că bărbații sunt răi și periculoși, ci și datorită propriilor noastre experiențe. Internalizăm convingerea că bărbații sunt porci fără să ne dăm măcar seama, iar ei ne ajută din plin, fiindcă arareori lasă ușa crăpată către ei ca să le vedem emoțiile și sentimentele.

Zilele astea am avut norocul să intru pe o ușă lăsată larg deschisă de doi bărbați pe care nu îi cunoșteam, iar experiența a fost atît de puternică, de empowering, cum spun englezii, de tămăduitorare, încît datorită acestor doi bărbați care au avut curajul să se lase văzuți plîngînd și copleșiți de durere, am putut să simt compasiune și iubire pentru toți bărbații care m-au rănit vreodată. Eram la un workshop (nu e un secret că lucrez de mult în grupuri, fie de terapie, fie de lucru pe linie transgenerațională) și acești doi bărbați, unul mai în vîrstă decît mine, iar celălalt mai tînăr, au plîns unul în brațele celuilalt minute în șir, nu doar cu lacrimi, ci cu suspine, hohotit – o durere mare, care venea de departe, iar imaginea cu ei doi plîngînd amarnic a fost unul dintre cele mai faine daruri pe care le-am primit de la sexul opus vreodată. Nu cred că am mai văzut pînă acum vreun bărbat lăsîndu-se să-și trăiască durerea în felul acesta. Simțeam, vedeam că le e rușine, fiindcă așa fuseseră crescuți (la un moment dau au și spus că nu i-a mai văzut niciodată nimeni plîngînd așa, darămite un grup întreg de oameni), și mi-aș fi dorit să știe nu doar că nu îi judecam, ci că ne-au oferit un mare dar, că ne-au făcut un mare bine lăsîndu-se văzuți așa. Îi vedeam în ei pe tata, pe bărbații pe care i-am iubit, pe bărbații care m-au umilit sau rănit în multe feluri în viața asta și simțeam că în fiecare dintre ei este un munte de durere niciodată plîns, niciodată exprimat, mereu reprimat, mereu ascuns. Imaginea cu cei doi bărbați, strîngîndu-se în brațe, sprijinindu-se unul pe celălalt, cu fețele schimonosite de durere și ude de lacrimi, e una dintre cele mai curajoase ipostaze în care am văzut vreodată vreun reprezentant al sexului puternic. Una dintre cele mai masculine și mai puternice imagini. Nu vînînd, nu luptîndu-se în arene, nu cărînd greutăți, nu trăgînd cu arma în războaie, nu conducînd un bolid. E nevoie de mare curaj să îți dai voie să fii vulnerabil. Trebuie să fii foarte puternic să îți permiți să fii văzut plîngînd. Trebuie să fii foarte bărbat să-ți permiți să simți durerea. De fugit de ea poate orice laș. Cît de greșită este convingerea că a îți da voie să plîngi și să îți simți simțirile te face să pari slab sau te efeminează, mi-am zis. Cît de lin ar curge lucrurile între bărbați și femei dacă am avea acces unii la vulnerabilitățile altora, dacă ne-am lăsa văzuți, dacă nu am recurge la metoda mult mai simplă de a-i răni pe ceilalți fiindcă e mai ușor să rănești decît să fii în contact cu propria durere.

Să-i văd așa mi-a dat o mare putere să simt compasiune. Mi-a umplut inima de drag și de compasiune.

Sunt foarte recunoscătoare că am putut fi martoră la o astfel de scenă și sunt conștientă că e posibil să nu se mai întîmple niciodată. A fost unul dintre acele momente foarte rare de frumusețe și vulnerabilitate care te sfîșie și pe care nu le poți uita niciodată. Sper să pot accesa această amintire atît de puternică de fiecare dată cînd voi avea nevoie de ea, în relație cu un bărbat care se poartă urît, rece, care recurge la mecanisme de apărare ca să se simtă bărbat în accepțiunea învechită a termenului, să îmi revină în minte informația că în mulți dintre ei stă ascuns un plîns mare, hohotit, care nu a fost niciodată eliberat și doare înfundat.

(sursă foto: shutterstock, portrait of a desperate man)

2
Lasă un mesaj

avatar
2 Discuții
0 Răspunsuri la discuții
1 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Butmalai Catalin
Abonat
Butmalai Catalin

Petronela, un suflet poate fi ars, murdarit, umilit, chiar ucis. El se va zbate mereu ca sa scape din orice stransura. Ca sa-l auda si altii, trebe sa-l auzi tu intai si sa-i accepti libertatea. Asta poate sa doara. Enorm.
Miscator ce ai scris aici. As fi vrut mult sa pastram legatura.

Mira
Utilizator
Mira

https://youtu.be/iErrFDS-YtI?t=92 (minutul 1:32, căci fără comedie…)