alerg

De cînd s-a încălzit, alerg iar.

M-am trezit de dimineață și am văzut frunzele din pădurea de vizavi aproape fluorescente de la soare și mi-am zis că voi ieși și azi. Alergasem și ieri, cu prietena mea, însă îmi place tare să alerg și singură. Timpul meu, în pădure, cu păsările și ciripitul lor aiuritor și fluturii. De cîte ori văd fluturi mă gîndesc că atîta vreme cît ei mai există, totul e bine în lume. Aerul e respirabil. Încă. Fluturele este o creatură atît de fragilă.

Vîntul vuia pe terasă și mișca scaunele, hăulea, așa cum face uneori aici sus, mi-am pus o bluză peste maioul de alergat. Poate o să-mi fie frig, am gîndit. În oglinda din hol, m-a pufnit rîsul, cît de asortată sunt, șiretul de la pantalonul scurt e la fel cu pantofii sport și cu scrisul de la fesul de alergat. Verde fluorescent, ca frunzele de vizavi. Pe hol, m-am oprit la lift, cu gîndurile aiurea. Abia cînd a început liftul să urce mi-am dat seama ce fac și am luat-o în alergare pe scări. Nu te duci să alergi luînd liftul, pisi.

Jos, vîntul e mai domol, iar soarele –  puternic. Pînă urc panta abruptă care mă duce la potecă sunt deja transpirată și foarte încălzită, dau jos bluza, o leg în jurul mijlocului. Cheile îmi zdrăngănesc într-un buzunar, telefonul saltă în celălalt. Îmi tot zic că trebuie să-mi iau chestie din aia care se pune pe mînă, dar mereu uit. Nu e nimeni în pădure. Sau așa pare acum. Vechea mea frică de urși reapare la suprafață, cu timiditate. Minutele alea în care totul încremenește, se face tăcere, oh, iar e eroare în Matrix și mă uit cu încetinitorul în jur, minutele alea pare că au dispărut, însă nu și teama, nu. Hei, știu că ești acolo, nu mi-e clar ce strămoș a fost mîncat de urs de m-am ales cu tine, dar nu te las să mă oprești. Fac cîteva mișcări de încălzire și o iau pe traseul din stînga, unde mereu mă simt mai în siguranță cînd sunt singură în toată pădurea. Pe potecă văd coada unui șarpe mic dispărînd în iarbă. Lumea zice că ar fi vipere pe aici, dar mie nu mi-e teamă de șerpi. Sunt atentă să nu calc vreunul, să nu-l confund cu vreun băț sau vreo rădăcină de copac, dar nu trăiesc cu spaima că m-ar putea mușca vreo viperă. (Între noi fie vorba, mai tare mă irită viperele umane, cu limbile lor ascuțite și pline de venin, gata să împroaște.) Mie de urși îmi e frică, deși am văzut zeci de urși și nu m-a halit niciunul. Tot așa cum am văzut sute de vipere d-alelalte și nu m-a mușcat niciuna, decît de cur. Pardon, de gluteus. Dincolo de turnul de apă, mă întîlnesc cu un bărbat care aleargă din sens opus. Deci nu e niciun urs de unde vine el, nici nu are cum, încolo e izvorul unde vine lumea la apă, îi răspunde gîndul gîndului. Încep să-mi simt corpul – săptămîna trecută am fost tare răcită și a și plouat, așa că nu am ieșit nici măcar o dată, iar asta se vede – și îmi place că îmi simt corpul. Alerg ca și cum aș avea o destinație – iar destinația aia nu mai este vreun tu, cum simțeam altădată, ci eu. Îmi trec prin cap, fulgurant, în timp ce sar peste niște rădăcini și pietre, toate dățile în care am fugit, nu am alergat, pe potecile astea, am fugit de mine, am fugit din mine, am fugit, am fugit. A fost și asta o formă de a (nu) mă confrunta cu durerea, îmi spun. Alergatul ajută, simți mușchii cum se încordează, simți acidul lactic cum țîșnește, mîine voi avea iar febră, nu e nimic, țîșnesc și endorfine, e bine, glutamatul e bun, dopamina e bună. E bine. Nu mai fug, alerg cu mine, spre mine.

La izvorul de jos e buluceală, oamenii vin cu cîte zece bidoane din alea mari să se aprovizioneze cu apă, parchează mașinile aproape și apoi stau cu orele la izvor, eu trec ca vîntul de mai devreme de pe terasa mea pe lîngă, depășesc doi bătrînei ieșiți la plimbare, bravo, bravo, bravo, îmi strigă el, e un moșuleț cu părul alb pe care îl întîlnesc deseori și care strigă la toți alergătorii, entuziasmat, îi încurajează, el merge greu, șchiopătat, dar se bucură de fiecare om care are picioare bune și le folosește cum trebuie. Eu am picioare bune și sunt fericită că am picioare bune și încerc să nu-mi bat joc, să le folosesc cum trebuie, nu doar să apăs cu ele pedalele mașinii, fiindcă nu de asta am fost înzestrată cu ele, gîndesc. La capătul potecii, pe partea asta, sunt cîteva case, un cîine mițos și niște bănci de lemn. În dreapta, pleacă un drum forestier pe care nu am curaj să mă duc. Mă opresc la bușteanul care închide drumul forestier, sar peste el, îmi fac flotările, doare, repet. Cînd le termin, văd o hintă cu cauciuc, cum nu am mai văzut de ani buni. Gîndesc: hai, nu, doar nu te oprești acum din alergat să te dai hinta palinta, la etatea ta… dar de ce nu, știi ce tare îți place, așa că alerg spre ea, încalec cauciucul și îmi fac vînt. E prinsă bine, cu curele zdravene, de niște crengi groase de fag, alunecă prin aer, mă las pe spate, mă uit la cer și la frunze, cer, frunze, cer, frunze, amețesc puțin, rîd, cît de fain e să te legeni, îmi fac vînt mai tare.

Reiau cu regret alergatul, ușor amețită, dar fericită, alerg tot mai tare, atentă la mine, la fiecare fibră din corpul meu, să-l forțez puțin, dar nu tare, să-l pun la treabă, dar să nu-i încalc limitele, ce bine e să fii în contact cu corpul tău, gîndesc, ce bine e să îl simți, să-l asculți, să-l respecți. După atîta amar de vreme în care l-ai ignorat. Trec de poteca care coboară către clădirea în care stau, iată, de zece ani fix, continui pe poteca din dreapta, nu mă mai tem că sunt singură, soarele coboară pieziș printre ramuri și aerul e dulce, cu miros de floare, poate că mai jos au înflorit salcîmii, mi-e dor să le zdrobesc petalele-ntre dinți, să le simt seva dulce. E cel mai frumos timp din an, luna cea mai crudă asta e, nu aprilie, cîte luni mai din viața mea nu am ratat, prea ocupată să sufăr, să mă chinui, să muncesc roboțește, în du-te vino-ul constant și dement care a fost viața mea, doar de ziua mea mă opream și mergeam pe cîmpuri să culeg flori de mai, o singură zi și uneori nici aia. Trecea liliacul, treceau narcisele (mama mare le zicea coprine), treceau mărgăritele fără măcar să le observ, sau poate doar din goana mașinii, înfloreau înnebunitor și dulce salcîmii, eu nu aveam timp, niciodată nu aveam timp. Azi îmi trăiesc zilele cu răbdare, una cîte una. Ce descoperire, răbdarea. O experimentez cu uimire. Privesc coroanele copacilor, să le prind schimbările, de la o zi la alta, de la o săptămînă la alta. Mă opresc să fluier cu mierlele, să le rîd veverițelor, să ascult cintezoii, să respir mirosul fiecărei flori ce apare. Poate că îmbătrînesc, totuși, deși mă simt atît de tînără și de vie.

Ceasul meu mă aplaudă, felicitări, ține-o tot așa, am înregistrat 40 de minute de mișcare, felicitări, Maria Grapini, suntem influenkeri, dominăm mișcarea și viața sănătoasă, jap, o poză pentru Insta.

Mai alerg trei sute de metri, hai, maximum trei sute cinzeci în direcția asta și fac cale întoarsă, îmi zic, găsesc un reper în față, alerg tare spre el, întorc, mă întîlnesc din nou cu un alergător, poate e același, bună, mă salută, bună, îl salut, în pădure oamenii sunt prietenoși și politicoși, ne salutăm toți, ne măsurăm din cap pînă în picioare unii pe alții, tu alergi sau fugi, ne întrebăm unii despre ceilalți, poate și ție îți e frică de urși cum îmi e mie. Sau poate doar de oameni. Regula unu pe munte: te saluți întotdeauna cu ceilalți drumeți.

La barieră, o cotesc spre izvorul de sus, tot în alergare, gîfîi tot mai tare pe urcare, mă îneacă un damf de parfum grețos, într-un tufiș doi tineri studiază ceva rîcîind cu un băț pe jos, fata a turnat toată sticla de parfum pe ea și acum parfumul a învăluit pădurea. Nu salută. Regula doi pe munte: nu te înmoi în parfum, că zăpăcești viețuitoarele. Mai ales pe alea bipede.

Observ că îmi mișc mîinile tot mai tare, pe măsură ce urcușul devine mai greu, de parcă aș boxa aproape, ah, uneori aș fi vrut să boxez, dar în loc de asta le urlam copacilor, regula trei pe munte: poți urla cît te țin rărunchii, copacii suportă orice, transformă nu doar dioxidul de carbon în oxigen, ci și furia în eliberare. Adică tot un drac. La izvor, nelipsitele peturi fără număr, mi-e sete, gîfîi tare și aș ucide pentru o gură de apă rece, inima bate ca un ciocan, bum-bum-bum, îmi aud pulsul zvîcnind tare în tîmple, bum-bum-bum, vreți să beți, mă întreabă proprietara de drept a peturilor și de nedrept a apei, dacă se poate, bum-bum-bum, apa țîșnește vie și rece din burta de lut a muntelui, îi zîmbesc șuvoiului cînd îmi atinge palmele făcute căuș, ce loc incredibil și miraculos e pămîntul ăsta, gîndesc, iar estimp sorb apa rece și bună și îmi umplu, iar și iar, cana de carne și piele cu fluidul vieții, aveți grijă, domnișoară, să nu faceți aprindere la plămîni, că sunteți încălzită tare și apa asta e foarte rece, dau să-i răspund că și corpurile noastre sunt incredibile și perfect alcătuite, iar apa rece nu se duce la plămîni, ci în stomac, să-mi facă broaște-n burtă, dar tac, bum-bum-bum, ce rost ar avea, dau doar din cap în timp ce mai sorb ultima gură cu inima tot în gură, apoi îmi spăl fața de mai multe ori cu apa ca gheața, am citit undeva, cred, că e bine să te speli cu apă așa de rece, fața îmi îngheață instant, ce tratamente faciale de rejuvenare?, apă de la izvor după cîțiva kilometri de alergare, inima plină de recunoștință și soare, ecce il segreto. Bum-bum-bum.

La vale, zbor, nu alerg. Simt gluteusul cum se elevează, vorba fie-mii mari. Mai ai etajele alea pînă acasă de suit în alergare, doar nu o să urci cu liftul, pisi, firește că mai poți. Tu poți întotdeauna. Iar mîine, o să poți iar.