Sunt fan distopii. Am citit tot ce mi-a picat în mînă, însă ratasem Minunata lume nouă a lui Aldous Huxley, așa că am luat-o anul trecut de la un tîrg, căci a fost reeditată. (Bine, nu am citit încă nici Povestea slujitoarei, fiindcă mă uit la serial și nu pot să citesc cartea în timp ce, ori o citeam înainte, ori o voi citi după.)
Nu m-am decis încă dacă e distopie sau utopie. Poate e o utopie distopică. Fiindcă uneori mi-ar plăcea să trăiesc sau să beneficiez de o parte dintre facilitățile minunatei lumi noi. O lume în care fericirea devine obligatorie, în care istoria s-a oprit fiindcă oamenii sunt mulțumiți și ținuți constant ocupați, condiționați în așa fel încît să le fie permanent bine. Sigur, e disonantă povestea asta cu condiționarea, mai ales atunci cînd ea se întîmplă atît de flagrant ca în lumea nouă a lui Huxley, prin hipnopedie, cu mesaje subliminale care le sunt inoculate permanent umanoizilor, în funcție de casta din care fac parte. Fiindcă acum, în perioada după Ford (da, producătorul de automobile), oamenii nu mai procreează, sunt creați și condiționați de la început din ce categorie să facă parte: Alpha, Beta, Gama, Epsilon etc. Însă, realmente, dacă ai studiat nițică psihologie, înțelegi că nici noi, așa zișii oameni liberi, nu suntem decît suma unor credințe limitative și condiționări pe care nici măcar nu le vedem sau înțelegem. Iar din caste sociale deja facem parte și nu ne prea amestecăm între noi.
Într-o astfel de lume, unde obscen e să naști, nu să faci sex, căci sexul e la liber, precum și aște plăceri precum soma, drogul viitorului, care întrunește toate efectele pozitive ale tuturor drogurilor și nu are niciun efect advers, este adus John Sălbaticul, un primitiv crescut în rezervațiile necivilizate, care a crescut citindu-l pe unul Shakespeare și își explică lumea prin intermediul textelor lui. În lumea nouă, arta a dispărut complet, fiindcă arta însingurează, iar omul nou nu are voie să devină solitar.
Lumea creată de Huxley e fascinantă, o lume a mistificării în numele stabilității, stabilitate care este una dintre devizele Statelor Unite ale Lumii, dar nu o să vă povestesc mai mult, că am fost mustrată că dau spoilere.
Este sub nivelul lui 1984, literar, după părerea mea, însă merită cu prisosință citită și nu doar de fanii distopiilor. O găsiți aici, redusă la 18 lei.
Celălalt pe care-l adoram de Catherine Cusset e finalist de Goncourt și o carte absolut tulburătoare și foarte bine scrisă. E povestea unui tînăr și apoi bărbat în toată puterea bipolar, care află foarte tîrziu de boala sa, pentru a-și putea explica pornirile, alegerile și în cele din urmă, destinul tragic. Scris la persoana a doua, din perspectiva unei foste iubite și apoi prietene, scriitoare, este un roman al eșecului și al fragilității ființei umane.
Thomas este urmărit de la 17 ani, dintr-un Paris zguduit de mișcări de stradă, pînă la vîrsta de 39 de ani, cînd se sinucide (afli asta din prima pagină a romanului, iar autoarea reușește să te țină captiv în ciuda faptului că începe cu deznodămîntul) în Richmond, Virginia, după o viață trăită paroxistic, maniacal chiar (perioadele de manie sunt preponderente în tinerețe, pentru ca după 30 să apară tot mai des și cele depresive), și în care s-a îmbuibat efectiv, de spaima mediocrității, cu muzică, cinematografie, literatură, alcool, sex și orice altceva poate fi excesiv într-o viață de om. Cartea abundă în referințe din muzicologie, cinematografie, arte vizuale, literatură, căci, așa cum descoperă psihanalista la care ajunge după un episod depresiv grav, Thomas are nevoie să se ascundă după cuvintele, muzica, picturile și filmele altora, în speranța că își va învinge mediocritatea astfel. De altfel, el și mama lui (cu care are o relație aparent frumoasă, însă în mod real disfuncțională, în care el este salvatorul ei) amendează mediocritatea printr-o replică pe care o repetă ori de cîte ori o detectează: la pușcărie, să fie băgat la pușcărie pentru mediocritate! Și, deși încearcă toată viața să fugă de ea, pentru a împlini visul mamei, mediocritatea, eșecul, se lipesc de el în tot ce face.
O carte foarte frumoasă și emoționantă. O găsiți aici, redusă la 23 de lei.
Am primit Apropierea lui Marin Malaicu-Hondrari acum cîțiva ani, însă abia acum a ajuns pe lista mea scurtă. Poate și pentru că urmează să iasă filmul, turnat în Spania, după romanul lui Marin, care mie îmi și pare unul dintre cei mai faini scriitori și oameni pe care îi avem. Și subliniez oameni, fiindcă sunt în acea fază a existenței mele cînd valoarea umană mi se pare mai importantă de sute de ori decît cea artistică. Și cînd nu mai pot citi sau asculta sau admira ceva produs de oameni care sunt otravă pentru cei din jur și nu numai, uneori în cercuri largi de influență.
Așadar, am citit într-o noapte Apropierea, o carte puzzle (o tehnică literară veche), îmbinînd vocile la persoana întîi a șapte personaje, dintre care trei sunt cele mai puternice, trei poeți români, obsedați de poezie, dintre care unul, personajul principal, devine din poet, căpșunar, odată cu plecarea în Spania, cu 10 euro în buzunar. În Spania găsește nu doar de lucru, legal ca paznic cu rulota lui în apropiere de Cordoba, ci și ilegal, ca mînă de ajutor pentru o artistă contrabandistă, pentru ca apoi să se îndrăgostească fatal de o cîntăreață-sculptoriță spanioloaică, foarte căsătorită, și să sufere, atît de poetic cît poate un poet taciturn, din dragoste, în timp ce pe fundal au loc arestări, drame, fugi, adultere.
Sunt multe de spus despre cartea asta, mi-a plăcut foarte mult discursul personajului Lidiei, diminutivul căpic pentru cap pe care l-am adoptat instant (i-a reușit fabulos lui Marin) și al lui Adrian, faptul că a reușit să țină atîtea voci distincte, sunt bucăți foarte bine scrise, aproape lirice, mi-a părut pus cu mîna, gonflat, artificial, personajul The Great, mi-a plăcut mult și vocea Danei, abia aștept să văd filmul, sunt foarte curioasă.
O găsiți aici, la un preț foarte mic, doar 11 lei.
Am lăsat ultima o carte pe care am primit-o în avanpremieră de la Nemira, Bărbatul care nu a mai sunat, de Rosie Walsh, un roman de dragoste pe care l-am primit cu un kit de supraviețuire în caz de emoții puternice și chiar am avut nevoie. Fiindcă am plîns de numa-numa, că sunt și eu sensibilă și nevricoasă, iar ciocolățele erau și foarte bune.
Practic, e genul de roman cu care nu ai cum da greș, are suspans, poveste răsucită și emoție cît cuprinde, iar noi toate/toți am fost părăsiți fără vreo explicație, ne-au murit oameni dragi și am fost în situații care păreau imposibile.
E, așa cum zice și titlul, povestea unui bărbat care nu mai sună, după ce mai întîi o iubește perfect pe eroină, iar deslușirea motivului, trama, deja sunt din zona polițistă și nu mă apuc să zic, că stric tot farmecul și iar sunt admonestată.
Ce nu mi-a plăcut, evident, e finalul, aș fi vrut să se termine altfel, dar na, fie, treacă de la mine.
Cartea abia a apărut pe piață și prevăd că va face mulți oameni să plîngă. O găsiți aici, cu reducere și transport gratuit.
Cu plăcere.
