zilele abandonului

1

Îmi place tare Ferrante, știți deja. Am citit tot ce a apărut la noi, după ce am gustat din tetralogie. Zilele abandonului mi s-a părut diferită de toate celelalte. Mai puțin tipic italienească. Excelent scrisă, poate chiar mai bine scrisă decît tetralogia. Foarte crudă. Dar asta mă așteptam, toate cărțile ei sunt crude. Însă asta are o cruzime aparte.

În primul rînd, e o poveste în care te poți regăsi foarte ușor: el se îndrăgostește de alta, ea rămîne în derivă. Însă măiestria Elenei Ferrante rezidă în modul în care surprinde zilele de după plecare, zilele abandonului, unde manifestările tipice din doliul psihologic sunt exacerbate la maximum, pînă la psihoză: negarea, furia, tristețea – toate sunt trăite halucinant. La propriu.

Povestea Olgăi este povestea prea multor femei: se abandonează pe sine, visurile ei, pentru a-l sprijini pe bărbat, se sacrifică, ca să folosesc un termen atît de familiar, pentru familie, pentru soț și copii, renunță la sine de bună-voie, iar cînd este părăsită nu mai are de ce se agăța. Mai mult, nu poate accepta că celălalt nu plătește sacrificiul ei cu sacrificarea fericirii proprii. M-am sacrificat pentru tine (fiindcă așa am ales eu), îmi ești dator să rămîi lîngă mine, îmi aparții – iată o formă de abuz pe care o practică milioane de femei, față de soți sau de copii, iar mecanismele lui sunt excelent redate în carte. Dementă, cu mințile rătăcite de furie, Olga îi atacă pe cei doi pe stradă, îi dă cioburi în mîncare soțului infidel, pentru ca apoi să cadă într-o depresie cu stări de prostrație sau să se rupă de realitate complet, punîndu-și copiii în pericol din cauza rătăcirilor ei. Manipulare, șantaj, violență, milă, autocompătimire, învinovățirea celuilalt pentru tot ce i se întîmplă, răzbunare sexuală și nu numai, pe toate le bifează Olga.

Am citit cartea mai ales din perspectiva copiilor, cei care suferă întotdeauna în astfel de războaie: adulții care se simt proprietarii vieții partenerilor încep lupte cumplite între ei, iar copiii devin fie carne de tun, fie victime colaterale. Și copiii Olgăi pățesc același lucru. Prinși între un tată care nu mai vrea să aibă vreun contact cu fosta soție după actele de violență și o mamă cu mintea rătăcită, care le pune viața în pericol, cei doi devin pînă la final indezirabili și o pacoste pentru amîndoi. Pe alocuri, mi-am amintit de Loveless.

Înșiram în sinea mea tot ce îmi datora. Îl ajutasem să-și pregătească examenele la facultate, îl însoțisem cînd nu-și găsea curajul să se prezinte, îl încurajasem pe străzile din Fuorigrotta, cu inima care-i spărgea pieptul, îi simțeam bătăile, rumoarea studenților din oraș și din provincie, paloarea care-i devora chipul cînd îl împingeam pe culoarele universității. Stătusem trează nopți la rînd ca să-l ajut să își repete materiile grele pe care le studia. Îmi pusesem deoparte aspirațiile ca să-l sprijin pe el. Mă risipisem în minutele lui, în orele lui, ca să se poată concentra. Avusesem eu grijă de casă, eu de mîncare, eu de copii, eu de toată supraviețuirea cotidiană sîcîitoare, în timp ce el urca, cu încăpățînare, povîrnișul originii noastre fără privilegii. Și acum, acum mă părăsea luînd cu el tot acel timp, toate energiile acelea, toate eforturile acelea pe care i le dăruisem, dintr-o dată, ca să se bucure de roadele lor cu alta, o străină care nu mișcase niciun deget să-l zămislească și să-l crească și să-l facă să devină ceea ce devenise.

(pasajul ăsta ar putea aparține la fel de bine și unei mame castratoare, nu numai unei soții castratoare)

Ah, da, îmi doream să îmi rănesc copiii, îmi doream să-l rănesc mai ales pe băiatul care avea deja accent piemontez, chiar și Mario vorbea cu accent torinez, ștergînd la perfecție cadența napolitană.

I l-am aranjat corect, Ilaria s-a arătat mulțumită, a spus: eu am fost cea care mi-am dat seama. Am făcut semn că da, greșisem. Pentru că – m-am gîndit – trebuie să fac o mie de lucruri deodată, sunt zece ani de cînd mă obligați să trăiesc așa și nici nu sunt încă trează complet, nu mi-am băut cafeaua, nici măcar n-am luat micul dejun.

Nu e greu de ghicit că i-am detestat, mai cu seamă pe Olga, căci pe ea mai ales o expune scriitoarea, însă asta poate face doar o carte bună, ajungi să îi detești sau să îi iubești personajele, fără să îți dai seama măcar. Sigur, narațiunea e mult mai complexă, însă nu am vrut să vă stric plăcerea lecturii și să dau super-spoilere.

O găsiți aici, cu 20% reducere.

1
Lasă un mesaj

avatar
1 Discuții
0 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Andreea Radu
Utilizator
Andreea Radu

Salut, am primit de Crăciun cartea asta, in limba originală. Citisem primele două cărți din tetralogie, dar nu mă așteptam la pumnul ăsta în stomac. Sunt câteva zeci de pagini delirante acolo; nu am dormit fiindcă nu puteam să mă culc fără să știu că Ilaria si fratele ei vor ieși cumva din mocirla densă care devenise realitatea Olgai, mi s-a făcut greață, am plâns, am avut stomacul ghem și dinții încleștați cu orele. O carte scrisă excelent după umila mea părere. Aici din când în când se vorbește despre figura misterioasa din spatele pseudonimului Elena Ferrante, ba chiar mulți… Citește mai mult