Azi am văzut în newsfeed-ul meu, printre sute de poze cu copii, flori, pisici, mîncare perfect aranjată în farfurii, statusuri inteligente sau nu, răutăcioase sau nu, o fotografie cu mîncare arsă, dar nu arsă ușor, ci scrum. Însoțită și de povestea arderii ei, spusă cu umor. M-am bucurat de fotografia asta ca de cine știe ce. Era o oază de normalitate în oceanul de perfecțiune ambalată cu funde și deversată în online. Mi-am permis să visez vreme de cîteva secunde cum ar fi dacă ne-am permite cu toții astfel de momente de adevăr, dacă ne-am permite să greșim la vedere, să fim vulnerabili la vedere, în loc să cosmetizăm încontinuu realitatea, propunînd o imagine distorsionată, sulimenită, mincinoasă. O lume care te face doar să te simți inadecvat, căci te compari instinctiv și ieși mereu pe minus. Ceilalți sunt mereu mai buni, mai umblați, mai stilați, mai frumoși, mai deștepți decît tine. Ei nu greșesc, ei au copii mai educați, mașini mai frumoase, vacanțe mai exotice, relații mai funcționale și fericite. Iar toată povestea asta e precum pozele alea de profil pe care le văd deseori, înfrumusețate cu niște filtre pe care cei care le folosesc nu știu să le aplice decît pe față, iar gîtul și decolteul rămîn să urle la privitor adevărul. Mai demult nu înțelegeam de ce ai face așa ceva, dar acum știu că e o nevoie irepresibilă asta, să cosmetizezi totul, să te minți, să te vezi mereu mai bun, mai frumos, mai omenos, mai în toate felurile decît ești cu adevărat, ca să poți trăi cu tine. Și să găsești mereu justificări pentru ceea ce nu se potrivește cu tabloul pe care te străduiești atît de mult să-l creezi despre tine.
Înainte, luam de bune prezentările pe care și le făceau oamenii. Acum, ciulesc atent urechile cînd cineva începe să spună despre sine că e așa și pe dincolo. Și știu că fie așa ține el morțiș să creadă că e, fie aia e masca pe care o îmbracă, în mod conștient, în momentul ăla. Cele mai multe lucruri pe care le credem despre noi se prăbușesc cu zgomot la o analiză mai atentă. Uite un motiv puternic pentru care oamenii nu se duc la terapie. De ce să îți sabotezi cu bună știință imaginea pe care ai construit-o cu atîta grijă? Am crezut și eu despre mine că sunt mai bună decît sunt. Sau că sunt mai rea decît sunt. Acum nu mai cred, acum mă analizez, am învățat să-mi pun mereu întrebări despre mine. Despre nevoile care stau la baza lucrurilor pe care le fac sau le cred. De cele mai multe ori nu îmi place răspunsul. Dar învăț să trăiesc și cu asta. Să mă accept cu toate bubele mele, cu toate nevoile mele greșite, pe care încerc să le tot îndrept. Fiindcă nu aș vrea să mor bouă. Dar mai ales nu aș vrea să trăiesc bouă.
E atît de fain să îți dai voie să fii vulnerabil! Oamenii vulnerabili sunt mult mai puternici decît cei care se ascund după măști. Visez să trăiesc între oameni vulnerabili, deși știu că nu se va întîmpla asta curînd. Fiindcă vulnerabilitatea nu e slăbiciune, ci autenticitate. Chiar dacă majoritatea oamenilor așa o percept, drept slăbiciune. Am văzut asta în grupurile de terapie, o văd camuflată în fiecare zi peste tot. Or, ești cu atît mai slab cu cît ascunzi ceva. Adevăratul călcîi al lui Ahile nu e să îți asumi greșelile, ci să le îngropi, în speranța că nu le va găsi nimeni.
(foto: Miruna Stănculescu)
eu fac terapie de cateva luni si sincer e tare greu..momentan e foarte dificil si oscilez de la o stare la cea opusa in fractiuni de secunda:))) nu eram asa inainte de depresie si inca nu am revenit a fi un om identificat ca normal de societate…m-am schimbat mult si acum evit destul de multe persoane care mi se par toxice…imi doresc cu ajutorul terapiei sa fiu impacata doar cu mine, fara un barbat care sa imi aduca implinire..mereu am privit viata asa si nu a fost cel mai bun lucru
știu cum e, scrisei acum un roman în care abordez și povestea asta, a mersului în terapie. 🙂
O, da, când arăţi că eşti vulnerabil lumea se uită cam speriată la tine. Şi la fiecare vulnerabilitate devenită vizibilă se cern cei din jur şi se îndepărtează, că de, nu dă bine. Pagubă-n ciuperci, zic eu! N-au decât! Am fost norocoasă, am crescut într-o familie în care şi bunicii şi părinţii nu şi-au ascuns niciodată sub preş eşecurile sau căderile, ele făceau parte din viaţa de zi cu zi. Adică apropo de educaţie – una e să-i spui unui copil să fie autentic şi alta e să îşi şi vadă părintele autentic şi viu, cu toate cucuiele.
Păi Facebook e țara oamenilor fericiți. Pentru nefericire există blogurile. Nu știu de ce naiba s-a ajuns la împărțirea asta, dar este o realitate: am citit destule bloguri unde oamenii își asumau defectele și aveau chiar povești sfâșietoare de împărtășit. În schimb pe Facebook toată lumea e fericită, mulțumită, amuzantă, nimeni nu se simte singur etc. În fine, probabil că majoritatea oamenilor simt nevoia unei vitrine de prezentare unde să se înfățișeze așa cum și-ar dori să fie (inclusiv eu). Într-un roman YA pe care l-am tradus de curând există o tavernă unde oamenii obișnuiți se duc pentru a pretinde… Citește mai mult
Ha, ce fain!
„Cele mai multe lucruri pe care le credem despre noi se prăbușesc cu zgomot la o analiză mai atentă.” Ultimul an de terapie, si mai ales, ultimele luni, au adus cu sine cea mai „frumoasa” prabusire a mastilor mele. Doare si ma doare enorm si inca nu stiu cum sa reactionez de multe ori la tot ce aflu. E frustrant pentru ca niciodata pana acum nu am vrut sa ma vad asa, iar acum nu mai stiu cine sunt, dar incep sa vad cine am fost. Am descoperit, pe scurt, ca: sufar de o nevoie acuta de control, ca adrenalina… Citește mai mult
Ce zici tu acolo e patternul celor mai mulți dintre noi. Așa am fost și eu. Așa am trăit, plină de mecanisme de apărare, fără să mă văd. Cînd începi să înțelegi, totul devine mai simplu. Doare, dar e vindecător. 🙂
Ce m-am chinuit, ani de zile…Auzeam in jurul meu numai povesti de succes, toti excelau in profesie, viata de familie…Ajungeam acasa si ma intrebam ce fac prost? Sau ce nu fac? Cat de fraiera sunt eu ca ma chinui cu diverse chestii si la altii merge cat bati din palme…O intamplare m-a trezit la realitate. O minciuna descoperita…Bai ce usurata m-am simtit. Am ras de mine cat de prostanaca fusesem…De atunci…ascult, dar indiferent ce aud, nu ma influenteaza. Imi vad de drumul meu. Asta este si urmarea terapiei…😊
Tori trecem la un moment dat prin diverse stari si avem o multime de DECE uri la care credem ca nu gasim raspuns ,dar nu este asa ,in fiecare din noi zace si BANALUL si COLOSALUL si eu am fost cu mama mea la terapie si prima intrebare a doctorului a fost …..RECUNOASTETI CA SUNTETI BOLNAVA??? …..AVETI NEVOIE DE AJUTOR ??? odata realizate aceastea e deja primul pas spre vindecare …ne este usor la fiecare e diferit ….la fel cum diferiti suntem si noi fiecare ,dar orice este posibil atat timp cat accepti si iti doresti sa schimbi ceea ce… Citește mai mult
Eu la începutul anului m-am decis să-mi asum să fiu cel mai ”prost” om din încăpere. Pare contraintuitiv, dar în realitate este despre a-ți permite să fii vulnerabil, cum frumos zice Petronela. Este despre a învăța lucruri noi, despre a te expune greșelii, despre a încerca, despre a te dezvolta. Provocarea mea a fost ca în momentul în care cochetam cu ceva să am curajul să încerc lucrul acela chit că s-ar fi lăsat cu rezultate penibile. Să cosmetizezi o imagine este cum este, dar să ajungi să crezi tu în ea și să lupți să menții acea poză ”perfectă”… Citește mai mult