Utøya – 22 iulie, vînătoarea de oameni

Am fost aseară să vedem Utøya. Am înghețat vreme de 72 de minute în scaun (primele 18 sunt ușor digerabile, de asta nu spun 90) cu pulsul mărit, cu tîmplele zvîcnind, cu o furie și o revoltă greu de descris în cuvinte în creier, cu o senzație continuă de rău. Aproape nu m-am putut ridica la final. Dar cînd am ieșit din cinema, mi-am mulțumit că am ales să văd filmul ăsta. Că am putut trăi așa ceva, cu senzații atît de reale, dar din siguranța fotoliului de cinematograf, ca să înțeleg și să apreciez liniștea mea. Norocul meu. Dar și lumea în care trăiesc.

77 de morți, 99 de răniți, 300 traumatizați psihic pe viață. Știam statisticile astea. Le-am auzit la televizor, m-au cutremurat la vremea respectivă atît cît te mai pot cutremura niște cifre după 18 ani de teve în care ai văzut și filmat tot felul de morți din toate pozițiile. Dar nu aveam nici idee cum s-a simțit să fii acolo, un puști, o puștoaică, cîteva sute de copiii, și să participi la o vînătoare de oameni în care tu ești vînatul, captiv pe o insulă de 0.12 km pătrați, fără nicio șansă, fără ajutor de niciunde.

Nu m-am așteptat ca toate cele 72 de minute cît a durat și în realitate înfiorătorul atac să fie filmate într-un plan secvență, iar eu să stau alături de Kaja, personajul principal fictiv al filmului, în apnee, secundă după secundă, împușcătură după împușcătură, așteptînd salvarea. Iar regizorul Erik Poppe să nu mă scutească de niciun detaliu, iar la final să aleagă ca lucrurile să se petreacă exact invers decît m-am așteptat.

Făcut în urma mărturiilor supraviețuitorilor și jucat de actori amatori aproape în totalitate, Utøya – 22 iulie e un film excelent, din toate punctele de vedere. Și zguduitor. Un must see, din punctul meu de vedere. Fiindcă mi se pare esențial să nu întoarcem capul. Să nu ne prefacem că lucrurile astea nu se întîmplă, aici, lîngă noi, în contemporaneitate. Să nu ignorăm extremismul, în toate formele lui.

Este inimaginabil ce s-a putut întîmpla în ziua aia de iulie, în Norvegia, una dintre cele mai civilizate țări din lumea asta. Cum un om despre care psihiatrii au declarat că nu este bolnav psihic (și al cărui nume nu apare nici măcar o dată în film) a putut lua o armă în mînă și să împuște, ca într-un joc video, 176 de copii, dintre care cel mai mic avea 14 ani. I-a vînat, pur și simplu, iar pe cei pe care doar îi rănise, i-a mai împușcat încă o dată în cap. Atît de inimaginabil încît autoritățile norvegiene nu au putut interveni vreme de 72 de minute lungi cît iadul, fiindcă nu erau pregătite pentru așa ceva, deși Oslo se afla la doar 40 de kilometri distanță. Cred că l-am întrebat de douăzeci de ori pe bărbatu-meu în timpul filmului: de ce nu vine nimeni? Cum e posibil să nu vină nimeni să îi salveze de atîta vreme?

Zilele trecute citeam o știre despre atacator: Andres Behring Breivik, extremistul de dreapta, ucigașul dement, a pierdut procesul cu statul norvegian pe care îl dăduse în judecată pentru încalcarea drepturilor omului pentru că îl ține izolat, deși are la dispoziție un apartament de trei camere în închisoare, cafele și ziare dimineața, acces la computer, jocuri, sală unde poate face mișcare. Ba și un psiholog. Nu de alta, dar omul zice că a început să aibă probleme psihice din cauza izolării. Cînd a urmărit pe insulă și ucis 176 de copii era perfect normal. Teatru absurd, nu altceva.

Nu e un film ușor de urmărit, așa este. Însă vă spun să mergeți să îl vedeți, rulează în cinematografe acum. E realitatea zilelor noastre, e important să fim conștienți și de partea asta a lumii în care trăim. Să nu rămînem în balta noastră călduță, alegînd doar știrile și veștile care ne convin. E mult mai sănătos așa, promit.

Acum se poate vedea online aici: https://vimeo.com/ondemand/utoya22iulie