despre puterea de a greși. și a îți cere iertare

despre puterea de a greși. și a îți cere iertare

De |2018-10-13T11:39:06+00:0015 august, 2018|Categorii: opinii și adevăruri subiective, Slider|Etichete: , , |10 Comentarii

Ieri, din senin, am primit un mesaj pe care nu îl mai aștept de doi ani. Un om pe care îl cunosc de cînd eram mică, cu care am legături de sînge chiar, mi-a scris să își ceară iertare pentru un șir de greșeli pe care le-a făcut față de mine și care mi-au cauzat mari neplăceri. (De fapt, încă plătesc pentru ele.) Sigur că am fost supărată, mîhnită, tristă, toata gama și că nu am avut așteptări să vină ziua în care îmi va cere iertare, fiindcă mi s-a întîmplat extrem de rar ca cineva să își ceară vreodată iertare. Așa că am fost extrem de bucuroasă să primesc mesajul ăsta. Mi-a umplut sufletul. Venea și însoțit de niște explicații care mie mi-au arătat că omul cu pricina e pe drumul căutării de sine, că a început să își pună întrebări și să caute răspunsuri, să facă pace cu sine și cu lumea din jur. Și nu e mai mare bucurie decît să văd astfel de oameni. Am iertat cu toată inima.

În ultimii ani, să îmi cer iertare celor cărora le-am greșit, fie că a fost intenționat, fie că nu, pe măsură ce îmi ies în cale, a fost un lucru pe care l-am făcut cît de des am putut. Cu fiecare îmi pare rău că te-am rănit mi-am ușurat sufletul de cîte o piatră, mai mare sau mai mică. Mai am balast, însă acum sufletul meu e infinit mai ușor. Respir mai bine. Nu mereu mi-au fost acceptate scuzele. Sau nu neapărat chiar atunci, ci mai tîrziu, în momentul în care omul a fost pregătit să mă ierte. Mie mi-a făcut foarte bine, însă, să merg eu spre el și să-i spun, cu mintea și cunoștințele de acum, ce anume a fost în spatele gestului sau vorbelor mele, să admit că am greșit și să spun că îmi pare rău.

Cel mai des le cer iertare fetelor mele, iar lor mereu le-am cerut, încă de cînd erau mici. Fiindcă nu am plecat niciodată de la premisa că ele sunt mici și nu știu nimic, iar eu mare și comportamentul meu e infailibil. Și pentru că mie mi-a lipsit un părinte care să admită că a mai și greșit și care să spună că îi pare rău. A trebuit să treacă 38 de ani și să ajung în terapie cu mama ca să aud și eu asta și să pot ierta, dar și să îmi cer la rîndu-mi iertare mamei.

Soțului meu îi cer iertare foarte des. Și el mie. În casă la noi, îmi pare rău că te-am rănit e o frază adesea întîlnită. La fel cum adesea ne spunem mulțumesc pentru tot felul de nimicuri sau lucruri mai mari. Sau: ce pot să fac să-ți fac ziua mai frumoasă? Înseamnă că ne vedem unul pe celălalt, suntem conștienți de rănile pe care le avem și că le putem atinge uneori fără să ne dăm seama, că mă pot lăsa pe mine deoparte pentru cîteva secunde pentru a îl vedea pe partener, așa cum este, să îi arăt că este important pentru mine. Nu a fost mereu așa. Nici nu avea cum: niciunul dintre noi nu am fost crescuți în medii familiale unde să fi văzut sau auzit așa ceva măcar o singură dată. Mame și tați narcisici, abuzatori, în relații toxice, care au considerat că noi, copiii, am venit pe lume să îi ascultăm și să facem ce vor ei, să îi servim dacă se poate, să le îndeplinim toate dorințele și așteptările, fără să se întrebe măcar o singură dată ei unde anume greșesc. Pe care nu i-am auzit niciodată zicînd: am greșit, îmi pare rău, îmi cer iertare, nu față de noi, dar măcar ei între ei sau ei față de alți adulți. Niciodată.

Ca noi, toată generația noastră, cu mici excepții. Și generațiile de dinainte și mulți dintre cei crescuți chiar de noi. Și eu am repetat enorm de multe greșeli ale părinților mei, inconștient, pînă am început să mă caut pe mine și să mă vindec. Apoi a trebuit să mă iert pentru ele. Încă lucrez la asta.

Să admiți că ai greșit mi se pare o dovadă de mare putere și curaj. Am fost crescuți fără posibilitatea de a greși. Nimeni nu ne-a spus că e în regulă să greșești, că greșeala înseamnă creștere și învățare. Că să spui îmi pare rău e o dovadă de respect față de tine și cel față de care ai greșit. Că e vindecător de relații, de orice tip ar fi ele. Am fost învățați că a greși e semn de slăbiciune și prostie, iar a admite că ai greșit de și mai mare slăbiciune și prostie. Am fost învățați să ne apărăm cînd greșim prin justificări care ne exclud din vină, pasînd responsabilitatea în exteriorul nostru (vezi clasicul: m-ai făcut să te bat, atît de des spus copilului sau nevestei în familia tradițională), atacînd (da, dar tu ai greșit mai rău decît mine data trecută), negînd, mințind și tot tacîmul de comportamente bine cunoscute. Fiindcă nu vrem să părem slabi, nepregătiți, proști, failibili, nu vrem să se rîdă de noi. Fiindcă nu acceptăm noi față de noi înșine că am putea greși, fiindcă am învățat de mici că ni se retrage iubirea și protecția dacă o facem. Iar asta ne-a făcut să ne simțim în pericol de moarte cîndva, cînd eram mici, așa că am creat niște mecanisme de apărare care ne fac mari deservicii în prezent, cînd nu mai suntem nici mici, nici în pericol de a nu mai fi iubiți sau protejați dacă greșim.

Nici nu e de mirare că de atîtea zile nimeni nu a prezentat scuze pentru noaptea de 10 august. Că nimeni nu și-a asumat responsabilitatea, că nimeni nu a plătit pentru greșelile grave care au rănit sute de oameni mai tare și ușor cîteva zeci de mii, printre care și copii, și bătrîni. Fiindcă noi nu greșim. De vină e mereu celălalt.

Cred sincer că vom trăi într-o țară mai bună cînd fiecare dintre noi, la el acasă, în cercul lui de prieteni și la serviciu va începe să admită că greșește și să își ceară iertare atunci cînd comportamentul lui dăunează cuiva din jur. Dîndu-mi mie dreptul să greșesc, le voi putea permite și celorlați să greșească, nu voi mai simți nevoia să linșez pe oricine, la prima greșeală. Să începem prin a ne cere scuze copiilor noștri și a le permite să greșească fără să ne retragem iubirea, acceptarea, conținerea, învățîndu-i că și ei, și noi, suntem oameni, deci imperfecți, deci supuși greșelii, iar greșeala e modul prin care învățăm ca data viitoare să facem mai bine, nu ceva inacceptabil, care ne transformă în persoane indezirabile și slabe. Și că fiecare îmi pare rău spus vindecă deodată de durere doi oameni: pe mine, cel care rostesc, și pe cel căruia i-am greșit și care, dacă sunt sincer, se poate pune în papucii mei, îmi poate înțelege greșeala și iertîndu-mă, se iartă și pe sine pentru toate greșelile asemănătoare făcute vreodată.

Iar asta e putere și curaj, nu slăbiciune.

Slăbiciunea este taman invers.

Despre autor:

Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.

10 Comentarii

  1. Ovidiu 15 august 2018 at 15:23 - Răspunde

    A-ți cere iertare

    • Petronela Rotar 15 august 2018 at 21:37

      știți, a-ți este forma prescurtată a lui a îți. adică același lucru, ambele corecte. de altfel, așa arată analfabetismul funcțional: să citești un text despre greșeli și iertare și să sari să corectezi un om care nici măcar nu a greșit, dovedind că ai citit degeaba, nu ai înțeles absolut nimic 🙂

    • Laura 16 septembrie 2018 at 23:31

      OMG…Imi lipseste omuletul ala mic ce se da cu capul de perete.Petro, ai niste nervi tari…:)))

  2. O admiratoare. 15 august 2018 at 17:16 - Răspunde

    ai dreptate, Petra. as completa doar, ca „cei din jur” nu sunt doar oamenii (deseori se ignora treaba asta) si ca ar fi bine si sa nu se insiste pe aceleasi greseli, folosindu-se apoi de scuze, ca de un burete, care spala totul, doar ca sa se ia de la capat, avand pretentia musai de a fi iertat, parca un „iarta-ma” l-ar absolvi automat de la orice vina. cati soti nu-si bat nevestele si copiii zi de zi, ca zi de zi sa implore sa fie iertati, nu?

    • Petronela Rotar 15 august 2018 at 21:41

      oamenii pot avea orice pretenții, noi trebuie să le permitem astfel de comportamente, altfel ele nu ar putea avea loc. carevasăzică, nu e vina lor numai dacă abuzează de greșeli și iertări, e și a noastră, dacă nu setăm limite și le dăm voie să aibă astfel de comportamente nocive. orice relație, chiar și una toxică cum e cea în care unul bate, celălalt stă să fie bătut. 🙂
      dar eu nu la abuz mă refeream, ci la situații normale de viață.

  3. Ana G 16 august 2018 at 15:16 - Răspunde

    In familia mea nu ne ceream iertare. Dar parintii insistau sa recunoastem toti cand greseam. Am adus in casnicia mea regula asta si ne ajuta mult: iubitule/ iubito, am gresit si imi pare rau! Nu imi place grandomania actului de iertare si il refuz dar imi place mult sa arat si sa mi se arate constientizarea greselii. Daca vrem sa fim o echipa- e crucial sa nu ne simtim mai prejos sau mai presus decat ceilalti. Si actul iertarii mi se pare ca aduce diverse trepte in relatie- chiar si numai momentan.

    • Petronela Rotar 16 august 2018 at 15:21

      eu nu văd așa lucrurile, e posibil să fie la voi sau la mine o percepție subiectivă a actului iertării. eu nu simt că mă așez mai prejos decît cel căruia îi cer iertare. dimpotrivă. abia atunci simt că se restabilește egalitatea și respectul.

  4. Ciprian 18 august 2018 at 13:06 - Răspunde

    Cand am lucrat prima data cu americani, a fost o revelatie extraordinara. Erau proiecte cu mize mari, iar ei ma incurajau sa experimentez, sa gresesc, sa risc.

    Dupa ce am crescut intr-un mediu in care greselile erau taxate imediat, am inceput sa ma intreb: unde este smecheria in tot ce se intampla acum? Nu imi venea sa cred ca oamenii aia chiar tolerau greselile, imperfectiunile, ca ii incurajau pe toti din echipa sa se manifeste asa cum sunt. Iar asta ne facea in primul rand umani, capabili de conectare, apoi mult mai flexibili si rezilienti in fata provocarilor pe care le aveam de depasit. Exista pur si simplu un confort, o stare de bine, nu stateai in permanenta cu frica ca cineva o sa iti ia gatul la prima greseala, mica sau mare. Si asta e foooooooarte fain.

    Felicitari pentru articol, m-a ajutat si mi-a placut ca e scris cu blandete si toleranta. Spor in continuare.

  5. Bendis 22 august 2018 at 14:52 - Răspunde

    Iti multumesc frumos, Petra! Abia astept sa te citesc din nou ☺… un mic pas ca sa.mi usurez sufletul.

  6. Laura 16 septembrie 2018 at 23:36 - Răspunde

    Mie imi este usor sa recunosc ca am gresit, si sa imi cer iertare.Si cu siguranta acest lucru isi are radacinile in felul in care am crescut si am trait.Si cred ca o consecinta a acestui mod de a relationa, este ca imi este foarte usor sa iert, sa trec peste lucruri, sa uit cu usurinta conflicte, uneori chiar lucruri considerate foarte grave.Si in acelasi timp nu inceteaza sa ma uimeasca oamenii care tin minte tot si nu iarta nimic niciodata.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: