Soldații, o poveste din Ferentari

7

(La îndemnul lui Mihail Vakulovski, care vrea să publice în revista lui recenzia la Cimitirul, după ce o periez oleacă, și dacă mi-o ieși, și pe asta, terminai de citit cel de-al doilea roman homosexual publicat anul trecut. Mihai nu a citit niciuna dintre cărți, încă. Soldații, Poveste de Ferentari, de Adrian Șchiop. Nu, nu fac teză de doctorat din literatura gay.)

Am știut de la bun început că o să o compar, vrînd-nevrînd, cu Cimitirul lui Teleșpan, că prea mi-a plăcut. Trebuie să mărturisesc, însă, că, să o fi citit prima, m-aș fi lăsat probabil sedusă de subiect, de sinceritatea cu care este scrisă, de identitatea sexuală asumată și de aerul proaspăt pe care îl aduce în literatura română contemporană. Ghinionul ei face să fi citit înainte Cimitirul, așa că am consumat toate acestea și o brumă în plus, deja. Toate astea sunt însă judecățile mele, nu le înghițiți pe nemestecate, citiți cu ochii și mintea voastre, e posibil să vedeți lucrurile complet diferit.

Soldații este o poveste de amor între narator, un homosexual cam homofob care preferă să aibă relații fie cu heterosexuali, fie cu femei, și un vagabond de Ferentari, proaspăt eliberat din pușcăria unde și-a petrecut 14 ani. Povestea e plasată în Ferentari, acolo unde naratorul, la fel ca și autorul în viața reală, s-a mutat ca să ia pulsul locului, pentru un doctorat despre manele. Da, ați citit corect, un doctorat despre manele, nu e oximoron. Recunosc cu mîna pe inimă, pe mine aici m-a pierdut puțin autorul. Eu am reacții fizice la manele. Ultima dată cînd m-am nimerit într-un loc unde cineva a pus manele și nu aveam cum să opresc asta, am făcut un mini atac de panică. Inima mi-a luat-o razna și simțeam cum îmi pulsează vena în tîmplă. Din poziția asta obtuză, nu am deschiderea să înțeleg cum cineva își poate dedica ani din viață pentru studiul manelelor, lucru care presupune să le asculte, în primul rînd. Sigur, am parcurs întreagă cartea cu curiozitatea firească de a vedea cum sunt Ferentarii, dar nu am aflat nimic ce nu știam deja, doar mici detalii și dantelării. O lume la granița civilizației, scindată între șmecheri cu bani și oameni foarte săraci, umanizată cumva de ochiul înduioșat al naratorului căruia îi e dragă și aproape. Un narator pe care îl salvează de la patetism autoironia și sinceritatea, dar care nu are suficient umor cît să te facă să scapi un rîset cît de mic.

Cartea nu conține pasaje pe care să îți fi dorit să le fi scris sau gîndit tu, așa cum face Cimitirul. Nu îți relevă niciun adevăr esențial sau răvășitor care să te lase cu gura căscată de admirație. Însă reușește să atingă prin onestitate și căldură. Căci construiește un personaj – pușcăriașul lăchit de șmecheri la pîrnaie, devenit servitoare în casa unei rude bogate și apoi curviștina naratorului – cald și uman, în ciuda unui destin îngrozitor și a unei minți cam sărace.

Sensul poveștii e împotriva mea și otrăvește orice imagine de deasupra. Fiindcă, așa cum zic pușcăriașii, lumea înseamnă fapte iar eu l-am înecat pe Alberto în bani și în luminile orașului, i-am luat ochii și mințile hurducate, i-am dat speranțe absurde și viața peste cap. Dacă nu m-ar fi cunoscut, acum i-ar fi fost bine în familia Borcan. Nu l-am ajutat cu adevărat – și pe undeva, m-am folosit de el pentru nenorocita de teză de doctorat, mi-a fost ghid în medii închise.

E 12 noaptea și mă întreb ce o fi făcînd acum, dar mi-e frică să-l sun. Mă gîndesc că i-a crescut barba și trage de o bere pe o bancă din parcul de lîngă gară, în vreme ce trecătorii îl ocolesc cu dezgust, fiindcă e murdar și miroase rău. Și mă gîndesc că se gîndește cu recunoștință la mine, omul ăla deștept a încercat să facă ceva cu viața mea, m-a văzut cineva.

Asta e cel mai dureros și cum scapi din asta, din asta nu se poate scăpa.

7
Lasă un mesaj

avatar
4 Discuții
3 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
Venera Roth-Gross
Utilizator
Venera Roth-Gross

O scăpare la final: „şi a unei minţi cam sărace.”

ionel
Utilizator
ionel

eu le-am citit in ordine inversa si am patit la fel: prima (soldatii) mi s-a parut categoric peste ce-a de-a doua. nu stiu ce adevaruri ravasitoare releva cimitirul. ca cel mai important moment e prezentul? ca daca nu suntem in stare sa ne iubim copiii mai bine sa nu-i facem? ca frica e in noi? e simpatic telespan, dar cam ostentativ in a-si prezenta viata lui de homosexual (presupun ca nici nu e homosexual, prea se incadreaza totul in stereotipurile cunoscute) si cam captain obvious, cum spune tineretul, in paginile sa le zicem filozofice. dar asta e parerea mea si… Citește mai mult

TheTrooper
Utilizator
TheTrooper

Abia astept sa iti intoarca promovarea la carte, ca pe mine m-ai convins. Oricum sunt intr-o perioada in care cumpar carti de autori contemporani romani, simt asa, ca am si eu o minima contributie la orice si-ar dori ei cu cartile respective… asa ca o astept (le astept) si pe a/ale tale 🙂

Legat de coloane sonore, ca sa nu mai scriu in mai multe locuri, constanta mea este Iron Maiden/Bruce Dickinson (imi place rau tipul). Dar am avut si eu perioada Jackson, sau Rod Stewart. Metallica nu se pune!

PS. E Black Snake Moan pe DigiFilm!

O admiratoare
Utilizator
O admiratoare

okey