ori e albă, ori e neagră

Și pentru că veni vorba de manele, iată ce scriam eu acum 6 ani, cînd am descoperit cu stupoare radioul care emitea manele non-stop, sub sloganul mulți ascultă, puțini recunosc, manele non-stop.

Octombrie 15, 2008

Știati că în Brașov, pe o frecvență care îmi este și îmi va rămîne străină, există un radio nepirat, care emite 24 din 24 manele?! Eu, ignorantă, biata de mine, am aflat abia azi-dimineață, în taxi, într-un drum spre serviciu care mi s-a părut de 2 ori mai lung decît de obicei. Am fost luată prin surprindere și poate asta m-a debusolat cel mai tare. Cînd am urcat, din radio răzbătea vocea puternică a unui DJ care povestea știri obișnuite din trafic, unde sunt amplasate radarele în județul Brașov și alte alea normale pentru o marți dimineața cețoasă. Numai că la un moment dat omul a zis că urmează piesa „ori e albă ori e neagră” a nu știu cărui cîntăreț, de care nu auzisem în viața mea. Eu, ca fetele, mă rujam în oglinjoară, ca acasă nu avusei timp, și paf, îmi cade oglinjoara din mînă cînd mă pocnește fără de veste din difuzor un tril de manea, de la mama ei din Ferentari. Ori e albăăă ori e neagrăăă, oare am facut răăău sau bine, cînd m-am îndragostit de tineee… probleme grave, ce mai, de corazon rănit. Mi-a luat o vreme să îmi revin. Zic, nu e posibil, doar ascultam radio, o fi palmat taximetristul vreo casetă, ceva. Dar nu. Un ascultător intră pe fir, era chiar nea Gică, de la sifonărie, să-nlemnesc dacă nu, să facă o dedicație pentru frumoasa lui nevastă. Se mai întreține omul nițel cu dj-ul, că nu era prima oara în direct, deduc, era client cu ștate vechi. Apoi alt ascultător fidel și o ascultătoare, și iar un ascultător, trist că se chinuie de o ora să intre și să își facă loc la o dedicație. Dar firul e înroșit, ocupat, practic tot Brașovul în dimineața asta trebuie că ascultă Superfm și dă dedicații fără număr. Mi s-a strîns stomacul. Piesa cerută, una de top, înțeleg, Denisa, vocea ta nu o pot uita, de Nicolae Guță. Ah, zic, pe ăsta îl știu, frate, nu sunt complet incultă la manele, îl dădeau și ai noștri la televizor cînd își mai punea un dinte de aur, mai boteza ori își schimba freza. Păi cum să nu îl dea?! Voi nu l-ați fi dat să facă atîta audiență?! Audiența aduce publicitate, publicitatea bani, banii putere… și uite așa, pînă la urmă totul e un lanț infinit de relații interdependente, dialectică, ce mai. Și în timp ce eu făceam sinapse de arcaș, Guță băga de-i săreau bojocii, cînd sună telefonul numai tu și vocea ta, doar ea… Zic, ia să mă sondez puțin. Nu oi fi și eu una din aia de zice că nu îi plac manelele dar bate din picior cînd le aude și parcă-parcă s-ar ridica să dea un pic din buric, că doar la petrecere merge și o manea? Nț, dar nu. Adică scîrba pe care o simțeam era genuină, netrucată, organică, nici vorbă să îmi vină să dansez, ci mai degrabă să vomit.

După ce am evadat din taxi și am răsuflat ușurată, Superfm avea să mă lovească din nou. De data asta chiar la mall, mai precis într-un magazin unde schimbul 1 primea marfa și, textual, avea nevoie să se binedispună. M-am uitat la ele, vînzătoare, șefe de tura, șefa de magazin. Unele studente chiar la universitatea unde m-a reapucat studiul și pe mine recent. Colege, cum ar veni. Femei normale, îmbrăcate decent, care numai că nu dansau în mijlocul magazinului de tare ce le plăcea. Adică nu boarfe de la pod, încălțate cu șosete albe în pantofi, nu neveste de băieți cu burtă și tricou negru sintetic mulat, peste care să se reverse grotesc, unul sau mai multe lanțuri groase de aur. În fundal urlau dedicațiile, ascultători după ascultători, alte piese de top, în timp ce eu descopeream încremenită că practic, în spatele oricărui om se poate ascunde un manelist. Că nu e nevoie de burta și lantul aferent sau de pantofiori și bluză cu sclipici, să îi poți detecta cumva. Că vecinul, vecina, colegul de serviciu, de facultate, toți pot fi, sau mai rău, sunt maneliști. Ce revelație îngrozitoare. Am o imagine cumplită, a Superfm-ului care cuprinde ca o caracatiță tot, un oraș care asculta exclusiv Superfm. In taxiuri, mașini personale, magazine, pe străzi, în case… peste tot. Super fm, cum sună. Un fm care e super, adică. Și noi, ăstia doi-trei care suntem proști și nu știm ce e super în lumea asta, și nu știm pe de rost nici măcar o manea, aia cu dușmanii barem, că toți avem dușmani, toți iubim, toți ar trebui să ne regăsim în ele, că e despre viață, vai mama noastră, ignoranți și săraci de duh, nu o să intrăm niciodată în direct și nevasta noastră sau mama noastră nu o să primească niciodată o dedicație numai pentru ea, să o audă tot orașul, nici nu știm ce pierdem în trufia noastră smintită.

Ce coșmar! Să fiu singura în orașul ăsta care nu asculta manele?