in a relationship with my books

82

Acum două seri, lolita mea de 13 ani mi-a mărturisit că tocmai a terminat Lolita lui Nabokov. Mi-a căzut cartea pe care o citeam eu din mînă. Lolita care citește Lolita? Da, nu e nicio noutate la noi în casă, s-a mai văzut și sonata care ascultă sonate și așa mai departe.

Îmi spunea de curînd o prietenă tare dragă că e îngrijorată că fie-sa nu citește, deși ea este un sac doldora de carte. Nici ale mele nu prea citeau. Și eu mă dădeam de ceasul morții că nu am reușit să le inculc iubirea mea pentru cărți și uite, o să crească tute, nu o să le placă să citească, au, au, vai, vai. Le-am luat cu binișorul, le-am mai și amenințat cu noaptea minții, cum am putut și eu. Aia mare îmi spunea, pe vremea rebeliunilor ei, că nu o să citească pentru că nu vrea să fie ca mine și de-a naibii nu pune mîna pe carte. Dacă îi recomandam vreo lectură, asemenea, nu citesc că ai zis tu să citesc și pentru că tu citești prea mult. Eu muream de inimă rea și alta nu. Mai tîrziu am aflat că fata mea citea, dar se cam ascundea de mine, să nu îmi dea satisfacție. Deh, își afirma independența, pasămite.

Acum citește continuu. La școală, sub bancă, pe genunchi, are mereu o carte deschisă, cum avea și mumă-sa. Citește minimum două cărți pe săptămînă, lecturi grele, vine, discutăm despre ele, îmi cere mereu cînd termină părerea despre ce ar trebui să citească mai departe, îmi crește inima de se triplează cînd o văd cu cartea în mînă non-stop. Aia mică ține și ea ritmul, la trap. Uneori mă sperie lecturile lor, îmi pare că nu au vîrsta potrivită să le înțeleagă, dar îmi dau seama imediat că sunt tîmpită și nu are importanță cîți ani au, că au timp să reia cărțile pe care nu le înțeleg acum pe deplin, așa cum am făcut și fac și eu dintotdeauna. Și că e important să citească, orice, numai să citească. Și etichetele, că și de acolo învață cuvinte și informații noi. Iar ce nu înțeleg acum, aprofundează mai încolo. Am auzit oameni de la care aveam pretenții cum că nu recitesc niciodată cărțile odată citite. Eu descopăr de fiecare dată alt nivel al lecturii atunci cînd reiau o carte care m-a marcat. M-am speriat degeaba cu copiii. Aia mare mi-a spus, rîzînd, mama, nu există să vezi în casă părinții citind și să nu se ia și la tine, la un moment dat tot te contagiezi. Și și-a băgat nasul înapoi în Portretul lui Dorian Gray pe care a așteptat zilnic să îl termin, că îl reciteam și îl voia foarte tare.

Eu nu am avut de la cine mă contagia, însă am citit de cînd mă știu și mă țin minte. Citeam atît de mult că luam bătaie (și) pentru asta. Tata credea că cititul mult prostește, iar eu cînd mă afundam în cărți, mă desprindeam din lumea reală. Asta și căutam, refugiu din lumea reală, iar cărțile mi l-au dat în chip desăvîrșit. În bucătărie, sub geam, aveam un scaun mic, de lemn, pictat în alb, unde citeam cu obstinație cînd mă obligau să stau cu ei și mereu enervam pe cineva care vorbea cu mine că nu auzeam nimic, eram transpusă. Acolo îmi amintesc de mine, cu cartea pe genunchi, de foarte devreme. De altfel, îmi pot măsura vîrstele în cărțile citite și autorii preferați.

Cînd eram foarte mică aveam o carte minunat ilustrată, Talismanul de Safir, de Elvira Bogdan. Pe copertă avea desenată o zînă superbă, cu haină tivită cu hermină, iar în interior, apărea înconjurată de alte cîteva zîne în rochii care îmi luau mințile. Îmi plăcea mai ales zîna care ocrotea camera smaraldelor, cu ea aș fi vrut să semăn cînd aș fi crescut mare și o rochie verde, aidoma aceleia, aș fi vrut să mă înveșmînteze. De altfel smaraldul a rămas piatra mea preferată, iar mai demult am citit că e cea mai fragilă dintre nestemate. Era o poveste frumoasă despre o fetiță ca mine, care se trezea, cu ajutorului unui talisman de safir, în diferite epoci istorice, unde un pitic o ghida și îi povestea despre regele Soare, despre Egiptul antic, despre Constantin Brîncoveanu, dar o purta și printre zîne și pietre nespus de prețioase, cu nume gingașe sau somptuoase, care mă fascinau și mă aruncau în reverii nesfîrșite. Am citit de nenumărate ori cartea aceea. La final, avea o poveste despre o fată pe nume Aurora, fiica unei ondine proscrise, care din dragoste alesese să devină muritoare, și un pescar frumos. Cartea aceea nu mai e și nu am mai găsit-o nicăieri, mi-o doresc și azi, să o țin în mîini și să o miros. Sunt îndrăgostită de cărțile mele, mă doare fizic cînd se pierd și multe se pierd, pentru că le dau și altora să le citească, mi se pare o impietate să le țin numai pentru mine, dar uneori pleacă și nu se mai întorc niciodată și nici nu le mai găsesc să le înlocuiesc.

Mai era o carte pe care o iubeam mult de tot în copilărie, o împrumutam de la vecina cea bătrînă, o femeie de 85 de ani, cu piciorul cangrenat, care stătea în pat și citea mereu. Avea o cameră mică și plină de cărți, mă iubea foarte tare și eu mă aciuam la ea de cîte ori puteam fugi de acasă. Bătrîna, cum îi spuneau toți, nu prea putea ieși afară și abia aștepta să îmi spună cum îi merge cu piciorul, cu reumatismul, cu bătrînețea și boalele și mă punea să o ajut cu pansamentele, în vreme ce ea depăna amintiri în limba aceea veche și plină de cuvinte pe care acum nu le mai întîlnesc nicăieri. La ea am găsit cartea asta, Suflete Trudite, așa se numea, o colecție de povești rurale, pe modelul Ciulendrei, al Pădurencei, povești de dragoste de la sat, complicate și dureroase, pe care le reciteam cu aceeași înfrigurare, la răstimpuri, atunci cînd bătrîna mi-o dădea, căci și ea le tot citea și răscitea, să își aline singurătatea și durerile în ceasurile lungi cînd piciorul nu îi dădea pace și somnul nu venea. Era în cartea aceea o poveste cu o femeie care își aștepta bărbatul plecat, poate la război, femeie pe care am regăsit-o apoi, în varianta rusească, siberiană, la Makine, în Femeia care aștepta, iar noblețea și frumusețea sacrificiului ei mă înduioșau pînă la lacrimi. O vedeam stînd la fereastră, așteptînd cu ochii țintiți la orizont și cu inima grea și nimic nu îmi părea mai frumos decît agonia aia, nimic nu era atunci pentru mine mai înălțător și profund decît o femeie care iubește și așteaptă neîntrerupt. Erau minunate poveștile acelea, unele crude și sfîșietoare, altele cu iz de fantastic, precum cea cu fata în burta căreia creștea un șarpe, care se lăsa apoi ademenit afară de o vadră cu lapte cald, iar eu mă întorceam mereu la ele, o rugam pe bătrînă să mi-o mai dea puțin, să mă mai scufund în ea, dar apoi bătrîna s-a dus și cartea și ea, a rămas doar în mintea mea.

Mi-l amintesc de-atunci pe Jules și toate volumele citite, în copilăria fragedă. Noi nu aveam prea multe cărți acasă, dar fugeam la biblioteca școlii și la vecinul de vizavi care avea toată colecția Jules Verne, iar eu citeam cu ochii măriți de uimire și plăcere și cu regretul sfîșietor că va trebui să înapoiez cărțile acelea, că nu le voi putea păstra pentru mine. Și Cireșarii pe care îi tot reciteam, eram micuță și mă închipuiam fata din castel, îndrăgostită nebunește ba de Victor, ba de Tic, seara închideam ochii și mă vedeam aievea îmbrăcată în rochii albe, închipuiam salvarea mea și derulam imaginile, frame cu frame, pînă la momentul sărutului… Apoi erau poveștile, ah, poveștile. Poveștile românești dar și cele nemuritoare, pe care le răsfoiam și le sorbeam cu nesaț, mă lăsam aruncată în genunile lumilor lor fantasmagorice, poveștile de care mi-e dor și de care mi-am promis să mă reapuc curînd și pe care să le citesc cu ochiul ăsta obosit și aproape bătrîn, să văd dacă retina le va recunoaște slova iar nasul, parfumul greu, prăfuit.

Camera mea avea ușă cu geam transparent, cu flori în relief, prin care siluetele se estompau în umbre difuze, însă ai fi putut ghici ce se întîmplă înăuntru, cu efort puțintel. Se afla vizavi de bucătărie, locul unde se desfășura viața familiei și unde își petrecea timpul fumînd sau discutînd tata cel neiubitor de carte. Seara mă prindea cu cartea la jumătate și fără chef de somn, dar aș fi încurcat-o să mă prindă citind. Apoi împărțeam patul cu sor-mea, nici ea prea mare amatoare de lectură. Pe latura cu ușa aveam un scrin de lemn de vișin pe care stătea pick-upul familiei, iar în colț, între tăblia patului și corpul greu de mobilă, pe jos, mă ascundeam eu, cu o pătură în cap, cartea și singura veioză din sticlă, cu bec de 50 de wati, ca să-mi sfîrșesc lectura. Era un chin nespus, căci tata revenea la bucătărie să fumeze la ore mici din noapte, iar eu stăteam cu urechile ciulite și respirația și pulsul oprite, cu mîna pe butonul veiozei, lipită de podea, ca nu cumva să mă prindă că în loc să dorm citesc la ora aia, camuflată sub cerga grea. Reveneam din apnee abia după ce auzeam ușa dormitorului lor închizîndu-se și patul gemînd sub greutatea lui.

Într-o vacanță din generală nu am coborît din pat cîteva zile pînă nu am terminat Pe aripile vîntului. Mama își amintește și azi, cu groază amestecată cu mîndrie, cum îmi aducea la pat ceai și sandvișuri, căci refuzasem să mă mișc pînă ce nu am aveam să termin toate volumele. Pe care le-am recitit, bineînțeles, ulterior, la o vîrstă mai potrivită lecturilor de felul acela. Desigur, Scarlett a devenit eroina mea preferată, iar crinolinele de muselină îmi înfierbîntau mintea puberă, de fetiță neînmugurită încă.

 

Anii care au urmat mi se derulează în cap amețitor. Citeam tot, iar atunci cînd făceam pasiuni pentru cîte un autor, nu mă lăsam pînă nu lecturam tot ce scrisese. Scriitori interbelici, contemporani, clasici, moderni, postmoderni, citeam la grămadă, fără discernămînt. Mă refugiam cu cărțile mele în copacii din grădină, unde ascunsă în frunzișul des citeam pînă amorțeam pe cîte o creangă, gata-gata să mă prăvălesc peste vreun strat de ceapă sau morcovi. Îmi plăcea îngrozitor să citesc în copaci, acolo nu mă căuta și găsea nimeni, pericolele se diluau, mă simțeam apărată în coroanele lor ca într-o fortăreață, eram sus, de unde puteam urmări fără să fiu urmărită, într-un dăpost inexpugnabil și secret, liberă să plonjez în lumile tainice ale cărților mele. Și în cîte lumi nu m-au dus, de acolo de pe crengile cu coajă aspră și amăruie a prunilor, merilor și castanilor mei. Ce searbădă ar fi fost viața mea, ce fadă și tristă!

În liceu, am avut permanent lipită de genunchi cîte o carte. Proful de franceză, un moș cu creierii scuturați bine de comuniști în închisori, era exasperat că mă vedea dezinteresată de orele lui rigide și înțepătoare. Mereu cu ochii țintiți sub bancă, mă bănuia că citesc, precum toate colegele mele, Sandra Brown. Era cu neputință să îl convingi de contrariul vreunei judecăți, vorbea urît cu elevele lui, pe mine mă luase la ochi și mă persifla cu toate ocaziile și din cauza dumisale am detestat franceza, făcîndu-i o mare nedreptate pe care sper să o îndrept cîndva. Adevărul era că, pe vremea aia, sorbeam pe nerăsuflate Cioran sau Schopenhauer, ca toate adolescentele refulate, mă pregăteam pentru facultatea de filosofie și petreceam ore întregi la sala de lectură studiind, cu creionul în mînă, criticile rațiunilor lui Kant, fenomenologia lui Hegel sau Ubermenschul lui Nietzsche, sperînd că trestia gînditoare din mine va înțelege lumea superior. În fapt, nu am făcut nici măcar rahatul bici, am ratat dintr-o întîmplare complet nefericită admiterea la facultate, iar din tomurile citite atunci am rămas doar cu amintiri vagi. Cît despre înțelegerea de profundis a lumii și a sensului meu pe pămînt, nici 20 de ani mai tîrziu nu s-a produs, tot în mlaștina spiritului, în nisipurile mișcătoare ale eului confuz mă aflu prinsă. Am rămas, așadar, la literatură, să mîngîi cuvinte, din afară, ca cititor, sau dinăuntru, ca scriitor veleitar.

În urmă cu cîțiva ani, am primit un sms de la bărbatul nesăbuit care îmi spunea să îi zic repede primii mei zece autori favoriți. Și cînd i-am răspuns, a găsit nedrept răsunsul meu, căci sunt prea tînără să fi avut timp să citesc atît. Primii mei zece autori favoriți români? l-am întrebat atunci, sau primii zece englezi, sau poate primii zece francezi, sau mai bine, primii zece ruși? Sau americani? Sud-americani? Dar est-europeni? Mi-am dat seama că doar pe primul loc aș pune zece. Ba nu, mai mulți. Sunt așa de îndrăgostită de unii dintre ei și sunt atît de mulți, sunt o tîrfă intelectuală, nu mă pot opri la doar zece, nici măcar la 50, tot mi-ar părea puțini și că îi las nemeritat pe dinafară pe alții. Simpla lor înșiruire mi s-ar părea un sacrilegiu, fiindcă aș simți că le fac o nedreptate. Dacă i-aș lua după limba în care au scris… Franceza hulită, par example, fortuit. Să îl așez pe Vian lîngă Audeguy sau lîngă Houellebecq, sau poate lîngă Bruckner i-ar sta mai bine? Și Makine, lîngă frivolul, bovaricul Beigbeder? Și apoi m-aș duce la limba engleză, unde l-aș lăsa în frig pe Shakespeare, că m-a exasperat teacher în liceu, dar nu pe Oscar Wilde și i-aș băga în casă și pe americanii Nabokov și pe Miller. Și pe nefericitul cîștigător de Pullitzer post-mortem Kennedy Toole care a scris o carte ca Biblia de Neon și a murit crezînd că scrie prost. Și pe iubitul meu Salinger, și pe evreul teribilist al cărui nume îmi scapă acum, cîștigător de Pullitzer și el, Philip Roth, așa, și pe Palahniuk și doamne, cîți sunt și eu mă grăbesc către America de Sud să îi declar amor etern lui Vargas Llosa și apoi către estul Europei, lui Kundera și la naiba, deja îmi pare că epatez și mă dau deșteaptă și citită iar eu știu, cu fiecare carte pe care o termin, că sunt proastă și incultă și mă îngrozește că sunt atîția autori pe care nu i-am citit, uite, nu am citit nimic de cîștigătoarea Nobelului ultim, dar nimic, fir, și nici Amos Oz nu am citit, deși tot aud în jur, dar am o listă lungă și într-o zi o să am timpul ăla pentru scris și citit, sunt precisă ca marmota. Uite, nu departe, există locul acela, căsuța aia mică și curată și ticsită cu toate cărțile pe care nu le-am citit încă și cu cele pe care e musai să le recitesc, alea pe care le-aș relua oricînd și mi s-ar părea mai frumoase, iar cuvintele lor mai luxuriante și mai bine înșiruite. Iar eu voi locui acolo, între ele și nu voi mai face nimic altceva decît să scriu și să citesc, să citesc mult, să citesc tot, multă poezie cu care să îmi oblojesc ochii obosiți. Știu sigur că nu departe, există ziua aceea, în care astea nu vor fi doar vise ale unei femei prinse într-o existență prea alertă și agonizantă, ci o realitate tihnită și densă, pe care o voi atinge cu mîna.

Acum îmi doresc cu ardoare în bibliotecă Manualul Întîmplărilor lui Agopian, o carte ca o madlenă. Așa cum mi-am dorit Fiul Risipitor, care și el se epuizase de prin librării și a venit la mine, ca un fiu risipitor, ce altceva? Și Frate Somn, a lui Schneider, pe care am pierdut-o și despre care nu am mai auzit nimic, niciodată, o carte tulburătoare care a fost refuzată de 23 de edituri dar care a fost apoi tradusă în mai multe limbi decît atît și a devenit teatru și balet și pe care am citit-o cu răposatul, acum mai bine de 16 ani.

Sigur, îmi mai doresc și cartea mea, iar asta e deja aproape realitate, o realitate pe care încă nu o realizez și pe care încă o resimt drept o aroganță, o obrăznicie nesfîrșită. Și cum știu că nu am ce căuta pe raft cu vreun titan de mai sus, am să închipui și alcătuiesc un raft-furnică, liliputan, dedesubtul bibliotecii mele, neînsemnat și aproape invizibil, unde să mă așez pe mine cuminte și să aștept ca o fetiță mică, cu genunchii juliți în coajă de copac să mă ridice cu sfială și să mă strîngă la piept, să îmi mîngîie paginile cu duioșie. Vreodată.

82 COMENTARII

  1. Draga femeie ca o comoara ce esti! 🙂 M-ai bagat intr-un complex de inferioritate! :))) Cum mai ies eu de-aici? Teodora mea citeste , de cand o stiu rasfoieste cate -o carte… de colorat, e drept, sau cu poezii pentru pitici… Tin si eu pasul cu ea, poate ma salvez. Kiss! Very nice article, as usual! Carry on!

  2. Nu stiu cit de interesant e un raft, dar in amintirile unor omuleti s-ar putea sa lasi niste impresii. Care fac mai mult, zic eu.

  3. Abia astept sa iti citesc viitoarea carte sau de ce nu viitoarele carti! Am ales sa citesc acest blog cu 4 luni in urma, si de atunci constat ca este locul unde realitatea se imbina atat de bine cu fantasticul! Reusesti mereu sa ma conduci in lumile unde mie imi place sa calatoresc, trezesti amintiri frumoase si asterni o liniste cuprinzatoare, dar in acelasi timp „vulcanica”. Iti multumesc!

  4. nu creeeed! du-te naibilui ! si eu am dat peste cap casa alor mei sa caut talismanul. Ai mei au o camera care este doar biblioteca. pe cei 4 pereti, pana sus in tavan sunt carti pe care doua sau 3 randuri. Vara stau mai mult la ei si de nu stiu cate ori am golit rafturile dupa talisman. De la el mi s-a tras dragostea de istorie. mai ales de-a ludovicilor. Doamne parca vad „povestea regelui soare” si rochiile domnisoarelor de onoare. Offff, iar sunt nostalgica iar nu muncesc cum trebuie azi din cauza ta!
    PS-aia in verde era zana Caprioara 🙂

    • ah, acel talisman de zafir nici eu nu il mai am, si cat mai răsfoiam si eu acea carte, mai ales in noptile cand aveam durere de masea. imi trecea toată durerea admirand rochiile zanelor si calatorind prin timp cu ele. pentru ca si eu am facut cadou cartile mele din copilarie. predam la clasa a patra si cine invata extra sau se evidentia cu ceva deosebit la lectii, primea din partea mea cadou o carte – asa am epuizat cartile din „biblioteca pentru toti” . Petronela, admir foarte mult faptul ca scrii cu î din i. mi-ai devenit prietena de suflet. in comentarii nu stau sa folosesc diacriticele dar cand scriu serios si eu il folosesc cu mare patriotism lingvistic.

    • si da, mi-ai adus aminte de locul meu preferat pentru lectura-in pervaz cu fundul pe caloriferul cald. dar eu nu citeam doua carti pe saptamana, aveam incepute trei, pentru siguranta. cand mama ma prindea citind noaptea in pervaz la lumina de la stalp, imi confisca cartea. asteptam sa adoarma si o luam pe cealalta. se mai intampla sa fie confiscata si de profesori la scosla. asa o aveam pe a treia. cate concursuri mai făceam in clasa de gimnaziu cine citeste cel mai repede dupa modelul lecturii lui Eminescu.

  5. Te invidiez! Am impresia ca la tine ziua nu are 24 ore, ci cate ore vrei tu sa aiba! Din pacate, de cand o avem pe cea mica, n-am mai apucat sa citesc nimic, sunt intr-o fuga continua, ca la raliu!
    In ceea ce priveste bataia pt citit noaptea sub patura, cu lanterna, mi-e cunoscuta, nu am experimentat-o pe pielea mea, insa fratele meu a luat bataie si pt asta, si pt multe altele! A luat bataie pt toti ceilalti frati, doar pt ca era mai mare! 🙁

    • îmi sună cunoscut, asta cu mai mare. 🙂 nu, ziua mea nu are mai mult, sunt continuu pe ceas, am scris de curînd despre asta, doar că nu îmi permit eu mie să nu citesc, să mă culc fără să fi citit un rînd e ca şi cum aş dormi în cocină, cu porcii. cititul e rugăciunea mea. de altfel, cum să scrii dacă nu citeşti? eu cînd aud oameni care spun că ei mai mult scriu decît citesc, mi se face frică…

    • Depinde ce scrii… Cunosc oameni care citesc puțin dar scriu mii de linii de cod.

  6. In urma cu ceva timp, o prietena a distribuit pe facebook un text scris de tine. Te citesc de atunci, din ziua in care ti-am descoperit blogul, dar azi n-am mai putut s-o fac fara sa-ti las un semn. Un gand bun!

  7. Acestblogdecuvintemangaiate! Si mie imi place raftul tau „mic”…copacul tau nu are multe crengi, insa radacinile sunt bine ancorate: la varsta alzheimerului…nu vei reusi sa vezi frunzele din varful scortosului tau. BRAVO!

  8. Cumpăr cărți mereu, pentru mine si fete. Sper sa citească si ele. Deocamdată Sarah citește „singura” (inventează pe marginea imaginilor), iar Vera le linge din scoarță în scoarță :)).
    Foarte fain textul asta … mi-a părut rău când s-a terminat. Ca la cărțile bune ;).
    P.S. Cred ca mai am la maică-mea „Talismanul de Safir”. Dacă o găsesc ți-o împrumut (in vise din alea care se repeta de-a lungul anilor am imagini din cartea asta).

  9. Citindu-te, mi s-a deschis apetitul literar. Abia astept sa fac rost de cartile despre care ai povestit atat de frumos si sa recitesc cartile pe care le-am citit si eu candva. Multa inspiratie pe viitor, iti doresc (pentru ca ne inspiri si pe noi)!

    • atunci cand te regasesti in ceilalti , in ipostaze reactii povestiri stari trairi trecuturi, mici licurici se aprind – in creier (vizualizezi?… inchide ochii … iata-i ! 🙂 )
      creierul ca un pom de iarna plin de lumini (ceva care te invita sa spui exhaustiv, dar ar fi o mercantilizare nefericita) este raspunsul 🙂

    • nu m-am descurcat cu varianta electronică, sunt complet tută la chestiile astea, dar rog pe cine ştie să mă ajute. mulţumesc!

  10. dai click pe link, apesi download, butonul verde, astepti cat iti spune in dreapta sus, cateva secunde, sari peste si incepe descarcarea, in mod normal si firesc in folderul Descarcari sau Download in fctie de browser….si gata….daca vrei iti trimit cumva arhiva….eu tocmai ce am urmat pasii… 🙂

    • Da, cel mai probabil este de vina dropbox ul, un program care ajuta inclusiv yahoo-ul pentru transferuri de fisiere mai mari (in cazul de fata , un PDF de 114 MB). Am transmis mailul, daca nici asa nu va descurcati, va trimit mai multe mailuri micute cu arhive, care puse cap la cap realizaeaza o arhiva mai mare (care contine cartea).

  11. Ai auzit/citit Ayn Rand? – The Fountain Head si Atlas Shrugged pe langa alte texte grele de filosofie astea sunt doua nuvele exceptionale. nu stiu daca se traduc in romana, dar daca te descurci cu engleza merita citite.

  12. Ziua, când simt ca mintea mea o ia razna, dau o fuga la Carturesti sa miros cartile. Noaptea târziu ma multumesc cu vechile „cunostinte” din biblioteca de acasa.De ceva vreme adulmec parfumul scrierilor tale. Da’ sa stii! Pe hârtie o sa miroasă grozav. De abia astept!!!!

  13. Lasa ca daca ceva nu o sa fie bine o sa iti spunem noi, astia „apucatii” cu cititu’ , scrisu’ si alte îndeletniciri cel putin arhaice. 🙂

  14. Citesc și-mi pare rău. N-am ”Talismanul de safir”, nici măcar nu l-am citit, dar o să citesc varianta electronică. Mi-ar fi plăcut să ți-l dăruiesc și cred că mulți în aceeași situație gândesc ca mine… să dăruiești cu drag, să bucuri o ființă care pune pasiune, care merită. Unii se plâng de timp, n-au, dar se plictisesc, s-au născut deja bătrâni și abea așteaptă să vădă ce va fi mâine, azi nu fac nimic, doar se plictisesc și așteaptă…
    Te citesc cu bucurie, cu interes și uneori îți răspund. Măcar atât.

  15. Nu știu cum de mi-ai ”scăpat”, până acum. Nu știu de ce ți-am ocolit blogul, în momentele în care numele lui mi-a trecut pe sub ochi… cred că m-am lăsat înșelată de aparențe, de ”nervii” care mi se păreau fereastra unui spațiu virtual al cuiva frustrat, obosit și sătul de viață… :)) Și nu voiam să mă încarc negativ, citind texte critico-satirice sau, și mai rău, lecturând (încă) un jurnal al purcelușului agresiv.
    M-am înșelat tare. Și mă bucur că a fost nevoie de textul cu sexul și shaorma ca să-mi intri în viață – vorba cântecului 😛 – și, după ce am râs bine recunoscându-mă în gospodina care a lepădat biciul și a pus mâna pe un polonic sexy de popotă, m-am scufundat în adevărata lectură… de zile bune te tot citesc și, așa cum cineva spunea mai sus, povestea vieții (și a gândurilor) tale e o carte atât de bună, încât n-aș vrea să se termine vreodată. 😉

    Cât despre cărți, despre dragostea de cuvinte scrise, despre cititul oriunde, oricând, la lumina unui bec slab de veioză sau în pauzele când ceilalți copii întorceau curtea școlii cu susul în jos… mi-am amintit de mine, de mine cea tânără și plină de viață, într-un mod aproape dureros. Mama citea mult, umpluse casa de literatură și numai biblioteca mea, de copil, însuma un număr de volume mai mare decât puteam eu număra, la vârsta la care am învățat să citesc. Încă mai am toate acele cărți (inclusiv Talismanul :P) și e o mare fericire să le arăt și fetițelor mele, atunci când ajungem în vacanțe la ai mei… Am citit mult în adolescență, cu acea nevoie a tuturor de a atinge o profunzime a gândirii pe care doar o intuiam, la 15-18 ani… o vedeam blurată, undeva în spatele rândurilor fiecărei cărți (poate și cantitățile impresionante de alcool să fi contribuit la asta :P), îi căutam contururile, fără a înțelege – pe vremea aceea – că această ”cunoaștere” este definită, în primul rând, prin nemărginirea sa, prin lipsa limitelor, prin rătăcirea gândurilor pe un tărâm al imaginației infinite.

    Sora mamei mele a fost și este bibliotecară… și, până la 25 de ani, când am lăsat în urmă orașul natal și toată viața mea de ”fată mare”, biblioteca școlară pe care o ținea în mână a fost unul din cele mai frumoase locuri de care îmi pot aminti. Am citit orice, fără oprire, ani și ani la rând. Până când, odată devenit accesibil internetul, odată apărute blogurile și, de fapt, întreaga informație online, odată apărute cele două fetițe ale mele – cărora le dedic tot timpul și atenția mea, odată apărută nevoia de a mă informa asupra altor chestiuni de interes domestic, odată apărută lenea, plafonarea… am uitat de cărți. Nu am uitat să le cumpăr, să le visez, să le miros în librării, să le vânez pe site-urile cu reduceri, am uitat – însă – să le iubesc. Să mă pierd în ele. Sau, poate, această stare de fapt a venit atunci când nu am mai avut nevoie să mă ascund în cărți ca să fiu fericită, trăind fericirea unor personaje… atunci când mi-am construit propria fericire, palpabilă, cuantificabilă, propria viață plină de substanță, plină de voci, de râsete, de vise…

    Textul tău mi-a reamintit că-mi plăcea să citesc. Și o voi face din nou. Îți mulțumesc.

    • Păi numele e calchiat după o poezie a lui Nichita (Acest bloc de nervi se-nvârte încet pe senile./El vine, da, vine direct/ dulceato, la tine.) Iar nervul, în accepţiunea mea, înseamnă zvîc, nu agresivitate. Nu e nimic agresiv în mine, nici în gîlceavă cu lumea nu sunt, după cum cred că ai observat. Îţi mulţumesc, cu toată inima, pentru rîndurile astea. De terminat, nu se termină „cartea”, e abia la început, în forma ei de jurnal aici, sau în aia de carte tipărită cum se va întîmpla în scurtă vreme. Mulţumesc!

  16. Eu te-am descoperit azi si de azi dimineatza te citesc numai si nici treaba nu mi-am facut-o….din cauza ta!:)) Eu vin in aprilie de Paste in Ro la ai mei. Unde as putea gasi cartea ta de cumparat?

    • păi va fi în librării, Cărtureşti sigur, dar şi pe net, de comandat acasă. O să pun pe blog la timpul potrivit! 🙂

  17. doamne, cate imagini ai innoit in minea mea in aste doua zile de cand te citesc…dolores, portretul lui dorian grey, terence, iarba uda, iar apogeul e imaginea cu zane din Talismanul de safir.deci…foarte misto. multumesc din nou.

  18. O uram pe mama cand citea, ca facuse din camera mea bibloteca, dar din aia grea cu carti sub rafturi ca se lasa lemnul de greutate si carti in loc de haine, ca aveam 2 pantaloni 3 bluze si restul carti. Nu citem nici de ma picai cu ceara, pe la 13 ani am inceput si nu m-am mai oprit, dar pe ascuns ca-mi era greata sa ma descopere mama ca citesc. Si ce se mai plangea mama de fata ei ca nu citeste. Sper ca fiul meu de 12 ani va incepe si el intr-o buna zi, desi…

  19. 2 chestii :
    Blogul tau e o lectura „grea” , cand vin obosit de la munca sincer sa fiu nu te pot citi, sunt prea multe lucruri de asimilat, de analizat … ma pui pe ganduri. Nu pot sa citesc un articol si sa trec peste in 2 minute ca si cum nu ar fi fost, de aceea imi salvez lecturile pentru zile mai aerisite sau mai lejere.
    Ce parere ai despre Adam si Eva a lui Rebreanu?

    • Mi-a plăcut mult, am recitit-o în ultimii ani. Rebreanu e bine. Şi Marin Preda, şi Camil Petrescu. Şi, deşi a fost contestat ca om, mie îmi place mult Zaharia Stancu. Desculţ a fost unul din romanele preferate ale adolescenţei mele. Mi se pare impecabil scris şi azi.

  20. Ai intuit corect ca la 13 ani nu mai trebuie sa iti faci griji in ceea ce priveste gradul de intelegere. Psihologic, un copil de 13 ani a atins stadiul operatiilor abstracte, si asta ii permite cam tot ce exista.
    Experienta, ce e drept, nu prea ajuta, ca si cheie de decriptare a informatiei.
    Dar la nivel cognitiv, poate sa gestioneze informatiile.

    Un copil de 12 ani, cu intelect normal, poate sa priceapa absolut orice. Daca functiile subordonate gandirii (de exemplu euristica si algoritmica), formate anterior, sunt antrenate, cu atat mai bine.

  21. Si eu sint pentru recitiri, mai ales la virste diferite. Avea Eliade o vorba, ca adevarata arta a citirii e de fapt recitirea (parafrazata de mine). Am recitit zilele trecute Concertul baroc al lui Carpentier si m-a dat pe spate, din nou.
    Ma bucur ca te-am gasit, am lectura bloggeristica in timpul somnului de prinz al copilei. 🙂

  22. ziceai, in alta parte, ca nu iti place Amos Oz, ce ai citit de el?
    eu am am citit „Sotul meu, Michael” si mi-a placut, poate ii mai dai o sansa…
    pupici

  23. Caut si eu Talismanul de safir, o caut de ani de zile pe la anticariate si nu am dat de ea. Mi-a ramas si mie in suflet, as reciti-o cu nesat si drag. Acum baiatul meu cel mare de 13 ani citeste Ciresarii. Ii place, e interesanta, imi spune, si-mi place si mie ca citeste, e-adevarat impins de la spate de cele mai multe ori.

    • Eu am primit-o, în urma acestui articol, de la un cititor. Am pus-o pe noptieră, la loc de cinste. Am fost foarte bucuroasă să o ţin din nou în mîini.

  24. Frate Somn – o caut de cand am inapoiat-o Bibliotecii Judetene de unde o imprumutasem, acum 16-17 ani. – „Cine doarme nu iubeste”, inca imi striga din urma… Multumesc!

    • şi eu o caut… poate o vom găsi, sau poate o vor reedita. aşa am căutat ani întregi Fiul risipitor al lui Tudoran, iar apoi l-au reeditat, ba chiar în două ediţii diferite.

  25. Eu credeam ca sunt singurul care citea la lumina lanternei sub plapuma cu atentia la maxim sa nu fiu prins.Ce vremuri,din pacate acum citesc mai putin tarziu in nopate dupa ce se culca pitici.Ma cam lasa insa vederea si ma enerveaza asta.Daca tot primesti sugestii de carti mi-a cazut recent in mana o carte mare si foarte interesanta in mai multe volume”FORTA CONTRA FORTA”de Cristian Ganescu.E o carte spirituala care te pune pa ganduri,Traiesc acelasi sentiment ca si tine constatand pe zi ce trece ca sunt atatia si atatia pe care nu am apucat sa ii aprofundez si sper si eu ca peste ani sa am o camera numai cu carti pana in tavan cu un semineu si un fotoliul comod unde sa stau in liniste sa citesc pe saturate cu o muzica pe fundal.Eu nu mai am loc in casa de cate am cumparat si as dori sa am un loc unde sa pot umple spatiul ca sa pot sa mai cumpar ce vreau.Am cartile deja pe 3 randuri si tot inventez solutii ca sa incapa cat mai multe.Nu achiesez cititul pe net insa,ma oboseste si nu are acelasi farmec oricat ar zice unul si altul,lipseste fosnetul hartiei si mirosul ala de tipar.Spor la citit draga mea si asteptasm cu interes noile aparitii editoriale.

  26. Am crescut cu bunica mea pana pe la 12 ani. Era invatatoare, dar dispretuia cartile. Totusi aveam o biblioteca in casa, mica ce-i drept, incropita de mama cand era liceanca. Am inceput sa citesc serios la 7-8 ani. Prima carte „serioasa” a fost Regina Margot si eram in clasa a III-a… De atunci am citit in continuu, ascunzand carti sub plapuma si prefacandu-ma ca invat pentru BAC, de exemplu. Si, recunosc, citesc haotic. Adica nu cred ca am citit vreodata carti potrivite varstei mele (am citit James Clevell la 12 ani si Harry Potter la 30) . In plus m-am ferit de cartile impuse la scoala si inca ma feresc de cartile pe care le citeste toata lumea…
    Singurul meu regret: acum vreo 10 ani am luat o pauza de vreo 2 ani de la citit. Intrasem in campul muncii, aveam televizor sub nas.
    Recent mi-am luat Kindle (am fost reticienta ani verzi la ideea de a citi de pe un ecran) – cea mai buna investitie din ultimii ani!
    Spor la citit! 🙂

  27. Am plans aseara de-am spart, citind fara intrerupere tot ce ai scris ( la naiba, mi-ai stricat planul pe saptamana asta, imi propusesem sa nu plang deloc 🙂 )
    Mi-ai rascolit toata copilaria, cu mama care pretuia fiecare carte din biblioteca imensa, cu sora-mea care rupea toate copertile cartilor de la atata recitit, cu certurile ca eu nu citesc cat ea ( din ambitie sa nu fiu ca ea, pentru ca in mintea mea de copil nebun si rebel, ma gandeam ca daca voi fi desteapta ca ea nu voi mai face sport, iar eu iubeam sportul 🙂 )
    Imi amintesc cartea ei de suflet „Nea Marin miliardar”, a recitit-o de abia se mai vedea titlul pe coperta, a fost singura carte pe care chiar mi-am dorit sa o citesc si eu, dar cu greu am reusit sa i-o fur sa vad ce naiba ii placea asa mult si de ce radea non-stop cand o citea :)))
    Din 2006 citesc mai mult, orice, chiar daca nu tin minte tot ce citesc.
    Nu stiu de ce o fac, pentru ca a inceput sa-mi placa sa citesc sau poate pentru ca o regasesc pe ea…
    Ideea e ca acum imi doresc sa fiu desteapta ca EA….ca EA cea de atunci 🙂
    Si ma bucur enorm sa te citesc si cred ca pot sa te si iert ca imi strici obiectivele lacrimogene 😉
    Multumesc pentru aceste lacrimi si pentru ca imi rascolesti aproape de fiecare data mintea si sufletul.
    Si ca sa inchei intr-o nota mai optimista, mica ta Lolita care citeste Lolita, foloseste si parfumul Lolita ( Lolita Lempicka ) ? 🙂

  28. Petronela, ti-am descoperit blogul de cateva zile si citesc neîncetat, insa postarea asta m-a facut sa-ti scriu. Credeam ca sunt singura care recitește la intervale de timp carti care mi-au marcat momente din viata si, de fiecare data, le percep si le simt…altfel. Am citit Pe aripile vântului in clasa a 4-a cocoțată in cireșul bunicilor. Mi-a marcat adolescenta Invitația la vals a lui Drumes, sfârșitul liceului are clar amprenta Celui mai iubit dintre pământeni urmat de Maestrul si Margareta ( Bulgakov) si Idiotul lui Dostoievski. Toate reluate de zeci de ori. Multumesc ca mi-ai amintit!

  29. Buna, eu, desi am citit si citesc cu pasiune si nesat, nu pot, nu sunt in stare, nu-mi ies cuvintele sa fac un review sau sa am o discutie cu cineva pe marginea unei carti si asta ma face sa ma simt ca o tuta si ma frustreazaff tare. Probabil ca acest handicap, daca pot sa-l numesc asa il am din cauza ca fac parte din generatia „comentarii la lb romana invatate pe de rost”. Am citit si carti usurele(imi plac in general romanele politiste, mister, nu prea ma impac cu cele filozofice unde nu exista o actiune, dialoguri) dar si grele, de capatai (Dostoievski, Camus, Zola etc) si pot sa spun ca le-am inteles, dar daca m-ai pune sa fac un review al uneia dintre ele n-as fi in stare nicio pagina sa umplu. De aceea voiam sa te intreb, din postura ta de cititor, dar si de scriitor, ce sfat ai da unei persoane cu aceasta problema? Sau asta tine de capacitatea intelectuala a fiecaruia? Sau de talent scriitoricesc? Cum procedezi tu cand faci un review al unei carti? Banuiesc ca la tine vine de la sine pt ca ai experienta si exercitiul care presupune perfectionarea continua, dar concret, exista vreo sursa de unde as putea sa ma documentrz ca sa stapanesc mai bine abilitatea aceasta? Sau sa ma resemnez ca aia e, nu ma duce capu’?:)

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.