rămășițele verii

Aproape că pot detecta momentul precis în care decide să plece, chiar dacă disimulează atît de bine că va mai sta. E un miros, poate. De zarzăre prea coapte și frunze veștejite. O culoare auriu-leșioasă a aerului. O limpezime obosită a văzduhului înspre mare. Cerul plin de păsări care repetă de zor plecarea. În toată căldura înăbușită, în ierburile arse și sonore, peste tot locul o pot presimți pregătindu-se să mă lase.

Poate e și senzația de pustietate, cine știe. Satele de pe țărm, în plină vară adevărate furnicare de vilegiaturiști colorați, sunt abandonate acum. Plajele s-au golit și, chiar dacă soarele se încăpățînează să vrea să te ardă, îl simți neputincios, opintit. Tare îmi place marea atunci cînd vara se sfîrșește. Are ceva nespus de trist și de frumos. Aerul, mai ales aerul aurit, cerul cu albastrul lui spălat.

Anul ăsta, momentul în care vara a decis să plece m-a prins imediat după vama bulgărească. Goneam spre Krapets printre copacii încă verzi și lanurile foșnitoare de porumb copt, dar încă nestrîns. De cîte ori mă duc la vecini, fata de la țară din mine observă cît de lucrat e pămîntul, deși aproape niciodată nu văd oameni prin vreuna dintre localitățile prin care trecem. Bulgaria îmi pare mereu abandonată, casele nelocuite, un vast teritoriu ocupat de culturi și păsări uriașe cu trei aripi de oțel – eolienele. Porumbul e gata de strîns, frunzele lui sunt sunătoare și ascuțite ca niște spade, mătasea – auriu închis precum mierea de pădure. Îmi vin deodată în minte toate sfîrșiturile de vară care mă prindeau la culesul porumbului, știuleții grei, rupți dintr-o întorsătură de mînă și aruncați în coșurile împletite, tăieturile pe mîini și pe picioare lăsate de foile subțiri și uscate, foșnetul lor sec, inconfundabil, atunci cînd îmi făceam loc printre rînduri.

Pe plajă la Krapets e puțină lume. Tot așa era și acum patru ani cînd am ajuns prima oară. Din fericire, aici timpul a încremenit. Ne întindem prosoapele, ne ungem regulamentar cu pomezi de protecție, ne scoatem cărțile. Eu citesc Max Blecher, Inimi cicatrizate (văzusem mai întîi filmul lui Jude), tu – Extinderea domeniului luptei. Mă fascinează Blecher, mă pierd în cîte-o frază ca într-o peșteră plină cu comori.

Apa e caldă, altă minciună sfruntată a verii care a ieșit cu un picior deja de prin locurile astea. Mă cufund în ea cu sentimentul ultimei băi. Sunt tristă de parcă aș face ultima oară dragoste cu un bărbat foarte iubit, știind că e ultima oară. Cumva, și acum știu că e ultima baie a verii. Și că, chiar dacă voi alerga s-o prind prin alte părți așa cum fac mereu, asta va rămîne ultima baie a verii mele. Apa îmi acoperă umerii, mă las în voia ei, înot de-a lungul țărmului, întotdeauna de-a lungul țărmului de cînd era să mă înec. Nu aș mai ieși niciodată, fiindcă știu că am să ies și nu am să mai intru la loc și aia va fi fost, așa se va fi încheiat ultima noastră îmbrățișare lichidă.

Pe țărm, privesc îndelung o femeie superbă, cu părul aproape complet alb și trup de adolescentă, subțire, vînos, cu piele fină și întinsă. Intră în apă după bărbatul ei, și el grizonant, care întinde brațele și o cuprinde, rîd și se stropesc, apoi înoată împreună. Să aibă 60 de ani, poate. Cînd ies, înfiorați de vîntul de pe plajă, își dă sutienul jos să ia pe ea o bluză uscată și sînii ce răsar sunt tot de adolescentă, mici și zgribuliți, ca două păsări ude. Ea se îmbracă, îl ia de mînă și pășesc către pădurice, în timp ce eu îi urmăresc cu un zîmbet tîmp, întins pe toată fața. Mă întorc la Morbul lui Pot.

Se înserează cînd ajungem la Capul Kaliakra. Vin aici de mulți ani, să privesc cum valurile izbesc malul stîncos, cum marea înconjoară din trei părți fîșia asta înaltă unde mă simt apărată ca într-un castel. Parcăm și coborîm în aerul neobișnuit de cald. În dreapta, cerul se colorează în nuanțe violente de roz și oranj, marea strălucește calmă și indiferentă, cîteva vase de pescuit alunecă pe suprafața netedă și oțelită. Înaintăm printre bucăți de pietre vechi, mă grăbesc să prind asfințitul cocoțată pe stînci. E prea liniște pe mare, niciun val nu o încrețește, nicio creastă înspumată nu se izbește de stîncă, marea asta e tăcută și amenințătoare. Îi privesc suprafața întunecată și liniștită și mă gîndesc la tot tumultul pe care-l ascunde în adînc. O altă lume, cu alte reguli, cu alte viețuitoare, o lume fluidă, supunîndu-se altor legi fizice și nu numai, imposibil de penetrat cu adevărat. O burtă lichidă a lumii care rămîne pentru totdeauna inaccesibilă nouă, ființelor de aer și de pămînt. Trebuie că vine furtuna, e prea mult calm, aerul abia dacă se mișcă. Un pescador plutește tăcut și-mi amintește de biserica din noaptea de Crăciun a lui Blecher.

Noaptea devine tot mai albastră, un albastru cerneală, iar terasa restaurantului săpat în stîncă roșiatică sclipește fermecător, simt o nevoie irepresibilă să o fotografiez cînd mă apropii de ea. Sunt o bleagă sentimentală: un drum săpat în piatră care coboară încolăcindu-se către mare are darul să mă facă să plîng. Un leandru amărui cu flori roșii, sub un felinar aprins, legănîndu-se de la briză, așijderea. Un pescador navigînd cu toate luminile aprinse, purtînd oameni străini, a căror poveste nu o voi afla niciodată. Cerul brăzdat, dintr-o dată, de fulgere îndepărtate. Aerul prea cald, un tată și un fiu musulmani care se pozează și rîd complice la masa de alături. Toate mă umplu de lacrimi, bleagă sentimentală, iar ele curg pe sub ochelarii care sper să mă camufleze, dar tu tot observi și mă întrebi surprins: iubito, de ce plîngi?, și eu ți-aș spune că de frumusețea și stranietatea lumii ăsteia plîng, dar asta ar suna găunos și livresc, așa că tac, nu zic nimic. Sunt și eu ca marea de mai devreme, liniștită la suprafață, ascunzînd un tumult grozav și inaccesibil în adîncuri.

Înapoi, pe drumul de piatră, în noaptea smolită, printre fulgere ce sfîșie întunericul tot mai aproape, îți arăt la lumina lanternei de la telefon cosașii nemișcați, lipiți de drum, și tu te miri, căci nu știai cine cîntă în ierburi pe tonuri joase alături de greieri, fiindcă tu nu ai crescut la țară, ca mine.

Ploaia cea mare se dezlănțuie mult mai tîrziu, cînd deja intrăm în țară. Răpăie fără încetare pe parbriz, peste străzi, cade cu putere direct din cer în șuvoaie neliniștite. Ploaia mare și rece care spală și ultimele rămășițe ale verii.