plînsetul și tăcerea mieilor

Acum cîțiva ani, pe vremea cînd lucram la Pro, cam pe timpul ăsta, m-au trimis la o stînă în Covasna, unde un cioban se pregătea să sacrifice mieii pentru Paște. Am ajuns acolo fără să știu ce mă așteaptă. Deși am copilărit la țară, la noi în sat nu erau oi, nu prea văzusem miei și singurele masacre din bătătură care îmi ridicau părul pe spate erau cele ale porcului gras din coteț sau ale găinilor cu gîturi sucite, ale căror corpuri continuau să se zbată multă vreme după ce mama-mare le reteza capul cu toporul pe tăietorul plin de sînge din curtea din spate. Așadar m-am apropiat de mieii blînzi și albi, cu ochi și boturi umede. I-am mîngîiat. I-am privit cum sug de la ugerul mamei lor, cum zburdă apoi, sătui, pe iarba grasă. Ciobanul își pregătise, în timpul ăsta, cuțitul de înjunghiere. Ce a urmat m-a luat complet pe nepregătite. Ciobanul a înșfăcat un mieluț alb și cîrlionțat, i-a apropiat jungherul de gît. Mielul a început să plîngă cu glas subțire, de copil. Da, să plîngă. Behăitul s-a transformat într-un plîns de bebeluș îngrozit. Era cumplit. Aveam doi copii mici acasă care, atunci cînd plîngeau, cînd zbierau, o făceau cu același glas. Stăteam înmărmurită și ascultam plînsul ăla care sfîșia văzduhul, îmi sfîșia auzul și inima și nu puteam face nimic să îl opresc. Imaginați-vă asta: o mamă care aude un copil plîngînd, țipînd după ajutor cu un glas atît de familiar, o mamă care stă și se uită înlemnită, fără să poată reacționa la uciderea unui copil. Ciobanul i-a tăiat beregata, hîrști. Mielul a tăcut. Apoi l-a înșfăcat pe al doilea. Am fugit de acolo, mi-am acoperit urechile cu groază. Nopți lungi am continuat să aud plînsetul acela de copil în cap, dătător de spaime și fiori. Le-am spus șefilor mei că ar trebui să îmi plătească terapie.

Pentru fiecare bucățică de friptură pe care o mîncați, mielul ăla a plîns cu glasul copiilor voștri. Mielul ăla a fost și el copilul cuiva. Firește, o oaie e doar o oaie, un animal prost, fără sentimente. Așa ar gîndi poate și un extraterestru căpcăun despre voi, dacă ar avea chef să vă mănînce copiii, că sunt buni și așa e tradiția lor, să mănînce niște bebeluși fragezi la cuptor în ziua în care învie Jedi sau ceva. Cui îi pasă, oamenii sunt ființe inferioare, ce dacă le mîncăm copiii? Cică ar fi buni la gust, iar asta scuză totul, nu e așa, dacă ne place ceva, halim, nu ne uităm la mărunțișuri din astea de etică.

În plus, e așa de simplu să mîncăm copiii altor specii cînd sunt gata uciși în galantare. Dar dacă suntem șmecheri, de ce nu îi ucidem noi, cu mîna noastră? Îi desfid pe mîncătorii de miei – nu vorbesc decît despre miei, tac din gură despre restul animalelor, e imposibil să conving un carnivor că nu e moral sau sănătos ce face, dar tare mi-ar plăcea să salvez un mieluț de Paștele ăsta de la obiceiul ăsta barbar și păgîn – să îi ucidă singuri. Să le asculte plînsul și să îi măcelărească. Am zis mereu că aș pune niște ecrane uriașe în toate raioanele de măcelărie, pe care să ruleze încontinuu animale chinuite, animale ucise, ca să știm exact ce facem atunci cînd cumpărăm hălcile alea de carne, să nu ni se pară că porcul ăla drăguț care zîmbește pe etichetă e fericit că ne umplem noi mațul cu el. Fiindcă leșinăm și organizăm proteste pentru salvarea cîinilor comunitari și mîțelor vagaboande, dar nu avem nicio apăsare să ucidem miei ca să ne facem drob de Paște.

Niciodată, nu am mîncat miel. Niciodată. Așa cum nu am mîncat niciodată căprioară, urs sau alt animal sălbatic. Mi s-a părut o impietate, o intervenție abuzivă în lanțul trofic, în ecosistem. Cum să smulg o vietate atît de mică, inofensivă și pură de la sînul mamei ca să îl halesc eu de Paște? E indigest, oricum, și miroase rău. De ce să fac asta? Fiindcă așa e tradiția, mi s-a spus. Ce tradiție creștină îmi cere mie să ucid un animal gingaș și unde își are originile tradiția asta? Suntem evrei sau creștini? Căci sacrificiul mielului de Paște vine tocmai din Vechiul Testament, din Egipt, cînd, după ce Dumnezeu trimisese felurite plăgi poporului egiptean fiindcă faraonul refuza să îi elibereze pe evrei ca să poată pleca spre țara promisă, Canaan, a decis să lovească Egiptul ucigîndu-le tuturor primul născut. Și, ca să îi ferească pe iudei de năpastă, le-a poruncit să sacrifice cîte un miel cu al cărui sînge să ungă canaturile ușilor, pentru a le poate recunoaște casele, să le cruțe pruncii.

„Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească și fără meteahnă, și să luați sau un miel sau un ied, să-l țineti pînă în ziua a paisprezecea a lunii acesteia și atunci toată adunarea obștii fiilor lui Israel să-l înjunghie către seara. Să ia din sîngele lui și să ungă amandoi ușorii și pragul cel de sus al ușii casei unde au să-l mănînce. Și să mănînce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănînce cu azimă și cu ierburi amare. Dar să nu-l mîncați nefript deajuns sau fiert în apa, ci să mîncați totul fript bine pe foc, și capul cu picioarele și măruntaiele. (Da, Dumnezeu era chef bucătar pe vremea aia, dădea rețete poporului ales)

Să nu lăsați din el pe a doua zi și oasele lui să nu le zdrobiți. Ceea ce va rămîne pe a doua zi să ardeți în foc. Să-l mîncați însă așa: să aveți coapsele încinse, încălțămintea în picioare și toiegele în mîinile voastre; și să-l mîncați cu grabă, căci sunt Paștile Domnului, în noaptea aceea voi trece peste pămîntul Egiptului, și voi lovi pe tot întîi-născutul în pămîntul Egiptului” (Exod 12, 1-11).

Așa le-a spus Dumnezeul vechiului testament evreilor. De ce noi, creștinii, sacrificăm miei, mi-e complet de neînțeles. Citiți și rostiți tare verbul ăsta: a sacrifica, pe care îl auziți la televizor în perioada asta pînă vi se strepezesc dinții. Eu așa îl rostesc, tare, răspicat, că nu am de ales, îmi apare în prompter și ar trebui să le zîmbesc frumos telespectatorilor, deși mi se întoarce stomacul de silă și oroare cînd le povestesc că, ah, ce bucurie, au sosit mieii în piețe, dați năvală barbarilor, e miros de sînge proaspăt, adunați-vă lupilor. Nu zîmbesc, la năibuța. Am un rictus în colțul gurii. Rostiți-l și voi, vedeți cum sună. Sacrificiu. E păgîn. Sacrificiul e un ritual păgîn, ante-creștin, dinainte de Hristos, adică. În Noul Testament, jertfa euharistică este prin excelență jertfa de ispășire. În centrul sacrificiului, se află supunerea față de Dumnezeu, dragostea de aproape, ritualurile sîngeroase din Vechiul Testament se opresc. Și cu toate astea, noi vărsăm sînge nevinovat și ne spunem că asta e tradiția.

Scrisesem toate astea cînd am citit o declarație a Papei Francisc, care mi se pare un papă foarte cool și mișto. Unii zic că e făcătură, dar chiar și așa, cine a făcut-o e argumentat.

„Printre cele mai vechi comunități creștine, mielul a fost reprezentat pe umerii păstorului și simboliza sufletul salvat de Hristos. Uciderea lui de Paste nu are nici o bază în tradiția creștină, ci mai degrabă își are rădăcinile în Vechiul Testament. Este un ritual sîngeros, în contradicție puternică cu conceptul Învierii, care aduce cu sine reînnoirea de credință și speranță. Este un ritual ce nu este necesar într-o societate ca a noastră, deja cufundată cu violență și moarte, care servește doar pentru a satisface interesele industriei alimentare.”

And I rest my madafachin’ case.