Deși voiam să scriu despre două cărți de literatură pe care le-am citit în perioada asta, mai las un pic să dospească, fiindcă am simțit nevoia imperioasă, după ce am terminat Mă dor strămoșii, să scriu despre ea. Este o carte de psihoterapie care tratează abordarea psihogenealogică în terapie. Psihogenealogia a apărut în anii 1970 și a fost dezvoltată de Anne-Ancelin Schutzenberg, care a pornit de la premiza unui inconștient familial, în care sunt depozitate secretele, traumele, credințele, talentele și visele strămoșilor, care sunt moștenite și aplicate apoi, tot inconștient, de descendenți. Această moștenire spirituală a familiei se face simțită în fiecare dintre noi, știut fiind că preluăm de la părinții noștri, care au preluat de la părinții lor, atît lucrurile bune, cît și (sau mai ales) pe cele mai puțin bune. Omul nu mai este văzut ca scos din contextul său familial extins, ci cu toată zestrea lui moștenită transgenerațional. Dacă vreți, psihoterapeuții care au dezvoltat această ramură, psihogenealogia, încearcă să afle cît de adevărate sunt zicale precum: așchia nu sare departe de trunchi, ce se naște din pisică șoareci mănîncă, tragem păcatele părinților pînă la a șaptea generație șamd.
Propria mea experiență în terapie mi-a arătat cît de importante sunt lucrurile moștenite transgenerațional. Am văzut de curînd un tricou pe care scria: I am becoming my mother. Am rîs amar, fiindcă eu știam, din atîta lucru în terapie, că nu devin mama mea, ci deja sunt. Am fost mereu, dar pentru că mi-am dorit foarte tare cînd eram mică și rănită să nu devin ca ea, am dezvoltat ceea ce se cheamă un contra-scenariu. Am încercat să fac lucrurile diferit și, în mare măsură, la suprafață, mi-au ieșit. În adînc, însă, am rămas mereu fidelă scenariului ei de viață, credințelor ei, viselor ei, spaimelor ei. M-am supra-adaptat traumelor, am dezvoltat mecanisme de apărare și dezvoltare care păreau diferite, însă în esență nu erau. Doar se ascundeau bine de mine. Cînd am lucrat pe firul transgenerațional matern, mi-am dat seama că de la străbunică-mea spre mine, din femeie în femeie au fost preluate aceleași credințe față de bărbați, iubire, viață, muncă, sexualitate, bani, cărora, în moduri mai rafinate sau mai puțin rafinate, i-am rămas toate fidele. În familia mea, toate femeile nasc două fete, la aceleași vîrste și au aceeași atitudine față de fiecare dintre ele, provocîndu-le răni asemănătoare. Am fost fata mai mare a fetei mai mici și am cu fetele mele același tip de relație, ca tipar, nu în detalii, precum au avut toate femeile din familia mea cu fetele lor mari și mici. Am repetat aceleași tipuri de greșeli, inconștient, am făcut aceleași tipuri de alegeri. De curînd, mi-am dat seama că inclusiv în ceea ce privește cariera, chiar dacă pare de departe că nu semăn deloc cu mama, i-am fost fidelă pînă la capăt și nu am vrut să o depășesc. Mama a renunțat la școală pentru măritiș și copii, eu am renunțat pentru ca să-mi pot întreține copilul, cînd tatăl lui a murit. Mama regretă toată viața că nu a făcut facultatea de psihologie și a ținut cu dinții ca eu să am o diplomă de facultate, eu am renunțat la trei facultăți și nu mi-am luat niciodată acea diplomă, nu am depășit-o niciodată din acest punct de vedere, iar acum pasiunea mea cea mai mare e psihologia. Credeam că am vrut să-i fac în ciudă, dar, de fapt, era o formă de a-i fi credincioasă. Sincronicități pe care nu le-am văzut, deși au fost mereu acolo, astea și multe altele, despre care nu pot vorbi aici, căci sunt lucruri mult prea intime.
Dacă mi-ar fi zis cineva acum cîțiva ani că sunt mama mea, l-aș fi pocnit scurt, fără să stau pe gînduri, într-atît de mult respingeam pînă și umbra unei asemenea idei catastrofice. Nu aș fi adăstat nici trei secunde pe marginea unei asemenea enormități, precum o vedeam atunci. Aș fi putut demonta cu argumente raționale că suntem foarte diferite, ba chiar că a fost un scop în sine pentru mine să devin altcineva. Mi-a luat mulți ani de lucru intens ca să văd adevărul și să nu-l mai resping. Să accept și să lucrez cu fiecare lucru care apare pe linia asta. Și nu încetează să apară și să doară. Fiindcă i-am fost tare fidelă mamei…
Toate astea le descoperisem în terapie, iar cartea asta a venit cu teoria care să-mi aprofundeze aceste conștientizări din munca mea cu sinele. Structurată ca o serie de interviuri cu terapeuții care au pus bazele psihogenealogiei, cartea răspunde la foarte multe întrebări pe care ni le-am putea pune atunci cînd vine vorba de propriul arbore genealogic și de felul în care suntem influențați de el. Un rol uriaș îl are secretul de familie (ne-spusul), care, aproape întotdeauna, este un eveniment traumatic care are legătură cu sexul sau moartea (uneori și banii, desigur) despre care nu s-a vorbit sau care a fost ascuns urmașilor, din cauza durerii sau rușinii și care se întoarce în viețile descendenților, sub forma unor boli, blocaje, repetări ale acelorași greșeli și așa mai departe. Cele șapte interviuri aduc în prim plan viziunile a șapte psihoterapeuți importanți pentru psihogenealogie: dr. Anne Ancelin Schutzenberg (am vorbit mai sus despre ea, a ajuns să studieze psihogenealogia din cauza unor pacienți ale căror boli se repetau în mod ciudat în familia de origine), Alexandro Jodorowsky (creator al unei forme originale de psihoterapie șamanică numită psihomagie), Bert Hellinger (creatorul metodei Constelațiilor Familiale, metodă pe care îmi doresc tare mult să o încerc, mai ales că seamănă cu psihodrama), Didier Dumas (psihanalist), Chantal Rialland, Serge Tisson (specialist în secretul de familie), Vincent de Gaulejac (psihosociolog specializat în nevroza de clasă). Patrice van Eersel și Catherine Maillard semnează cartea și interviurile.
O să las cîteva citate care, pentru mine, au venit doar să pună în cuvinte ce simțisem și știam din lucrul meu în terapie. Ele aparțin lui Chantal Rialland, cu al cărei interviu am rezonat cel mai tare.
„Constatăm că jocurile de proiecție devin tot mai complexe odată cu succesiunea nașterilor. Cea mai mare este inteligentă, mezina este frumoasă etc. Părinții nu-și dau seama de acest lucru, dar este ceva foarte dureros în comparațiile pe care le fac între frați și surori. Iar efectele perverse sunt mai grave decît ar părea. La patruzeci de ani, intelectuala se crede tot urîtă, iar frumoasa se simte proastă și preferă să tacă. Copilul se identifică cu aceste proiecții, încercînd să respecte natura specială a legăturii cu genitorii săi. Rezultatul: lipsă de încredere în sine, lipsă de încredere în viață și incapacitatea de a-și găsi locul. Cînd ești comparat, înseamnă că nu ai un loc al tău.”
(Am scris un poem pe tema asta, mult înainte să cunosc teoria sau practica măcar, intuitiv, căci eu sunt inteligenta care s-a simțit urîtă toată viața, poemul e aici și ilustrează acest paragraf cuvînt cu cuvînt.)
„În cazul în care bunicii au murit, figura lor este la fel de importantă pentru nepoții lor?
Bineînțeles, mai mult, este vorba despre una dintre constatările care au pus bazele abordării psihogenealogice. Oricum, părinții noștri ne-au crescut în funcție de propria relație cu părinții. Acesta este un element fundamental. În concluzie, contează mai puțin dacă ne-am cunoscut sau nu bunicii, aceștia influențîndu-ne prin intermediul influenței exercitate asupra părinților noștri.”
„A repeta înseamnă a acționa în funcție de povestea ta familială. Fenomenul repetărilor constă în a reproduce aceleași scenarii, aceleași date aniversare și în a adopta aceleași valori. Dar asta nu se întîmplă în mod sistematic. De exemplu, puteți face exact pe dos – acțiune denumită contra-scenariu. Indiferent de situație, aceste repetări ne vor manipula de-a lungul întregii vieți. Cu toate acestea, există mai multe forme de repetare, de la cele mai banale la cele mai incredibile, în cele mai neașteptate domenii: de la bucătărie la stilul vestimentar și la relația cu banii. Există, bineînțeles, faimoasele repetări profesionale, cum ar fi alegerea meseriei, maniera de lucru etc. Întotdeauna funcționăm potrivit unei combinații între ambiția familială și inconștientul familial. Fără a-mi propune să suprim magia iubirii, trebuie să vă spun că nici domeniul afectiv nu face excepție de la regulă. Cînd te îndrăgostești, nu e ca la loterie. În spatele misterului întîlnirilor noastre și al tuturor întrebărilor pe care le ridică alegerile noastre sentimentale, se pot ascunde interesante repetări familiale. Nu e întîmplător că ne căsătorim la aceeași vîrstă cu bunica. Alt fenomen de repetare: maternitatea. Unele femei rămîn însărcinate la aceeași vîrstă ca mama lor, în timp ce altele sunt victimele unor avorturi spontane care reamintesc evenimente asemănătoare. Produse ale istoriei familiale, marile etape din viața afectivă se supun legii clanului. Lucru valabil și în privința sănătății. Bolile de care suferim pot reprezenta afecțiuni ale strămoșilor mai mult sau mai puțin îndepărtați.”
„Înțelegerea și conștientizarea nu reprezintă, după părerea mea, decît o primă etapă, insuficientă. Obiectivul psihogenealogiei, dar și al psihoterapiei în general, este de a opera o transformare pe plan afectiv care constă în a redescoperi iubirea de sine, adică să te iubești din nou pe tine însuți așa cum ești. Marea originalitate a psihogenealogiei este că ne permite să nu ne mai privim părinții ca pe niște zei, fie ei iubitori sau severi, dar niciodată la înălțimea nevoilor noastre, ci mai degrabă ca pe niște ființe umane, cu slăbiciunile, nevrozele și suferințele lor. Pricepuți sau nu, au făcut, în general, ce au putut.”
„Toată lumea ar trebui să fie preocupată de aceste lucruri efectiv, chiar și numai pentru a fi conștienți de ce anume le transmitem copiilor noștri. Psihogenealogia este mai mult decît o terapie. E un proces de conștientizare a inconștientului familial, iar în acest sens persoana respectivă trebuie să-și pună corect întrebări cu privire la originea comportamentului său.”
„Nu există nimic mai toxic decît un secret de familie. Și repetările sunt simptomatice. Începînd din momentul în care un eveniment sau un comportament este ascuns, el se repetă în mod inevitabil. Dacă există un secret de familie, trebuie să fi existat și rușine. Iar rușinea duce la toxicitate. Secretul de familie e o otravă. Inconștientul l-a încorporat și el va ieși din nou la suprafață.”
Cartea conține o mulțime de alte lucruri fascinante, unele de-a dreptul incredibile, dacă sunteți pasionați cum sunt eu de autocunoaștere, e un must. Eu am cumpărat-o de aici. Văd că acum are reducere de 25%.
Un alt articol pe temă am scris aici.
LE: după ani de citit și studiat psihogenealogie, fac o scurtă listă de cărți care pot ajuta enorm:
Povestea ta a început de mult – Mark Volynn (de aici)
Copii bolnavi de părinți – Anne Ancelin Schutzenberg (aici, e și redusă)
Traumele moștenite din familie – Barbara Couvert (de aici)
Secretele de familie, cum se moștenesc traumele – Serge Tisseron (de aici)
Povara secretelor de familie – Juliette Allais (de aici)
Drama copilului interior – Alice Miller (de aici)
Ce chestie minunata ca tocmai acum cand terapeuta mea a adus vorba de contra-scenarii, tu scrii o postare despre acest lucru! Ma simt foarte norocoasa, de parca am doua terapeute, una mai inteleapta si mai misto decat alta!
eu sunt doar o clientă amărîtă…
Eh, așa din postura de „clientă amărîtă”, tu ai fost cea care m-a convins să iau taurul de coarne și să încerc să scot la iveală putregaiurile din mine. Nicio doctorandă în psihologie de pe lumea asta nu m-ar fi convins că viața afectivă poate, și merită, a fi trăită la modul transparent și asumat așa cum m-ai convins tu încet-încet, în acești patru-cinci ani de când te citesc.
Nu vreau să par idiot, dar, in lumina elucidărilor, nașterea din nou ( cea reală, nu cea cu inteles viciat de frustrați si netoți) nu devine o necesitate primară a individului?E clar ca inconștientul nostru târăște dupa el frici moștenite si cultivate de noi, părinții și moșii noștri.E clar că auto eliberarea e o iluzie in timpul căreia deraiem, de fapt, mai rău. Tânjim după trăire completă, după împlinire, dar ea nu e posibilă decât unui om eliberat de orice frică si de prejudecățile produse de acestea. Și moartea pândește…
Psihogenealogia e doar partea teoretică, un început. Apoi constelațiile, care sunt next level. Muuuult mai next. Dar don’t try this at home (adică la Brașov), că n-ai cu cine. Du-te la București. Acolo vin și constelatori din alte țări, cu experiență: Barbara Morgan, Jutta ten Herkel, Franz Ruppert. Din păcate, ăștia vin mai ales pentru formări în metoda constelațiilor, nu pentru workshopuri cu participare liberă. Mai demult, a fost și Hellinger. Metoda e puternică și e mai bine să nu te dai pe mâna oricui. La sfârșit de aprilie (28-29), vine la București Barbara Morgan, cu participare liberă. Găsești înregistrări… Citește mai mult
Teoretic, știu multe despre asta, iar practic, cum vine din Jung și psihodramă, am lucrat mult. Din păcate pentru mine, experiențele mele cu șamani sunt neplăcute, șarlatani și oameni neasumați în zona aia. Nu m-aș duce la o constelație fără să fiu sigură că e cea potrivită pentru mine. Și Elena Barbu a lucrat direct cu Hellinger, eu pe ea o știu doar.
Nu toți șamanii sunt șarlatani, vezi Howard Charing, șamanul englez stabilit de mulți ani la Brașov, de exemplu. Oricum, ceilalți unde nu am menționat șaman în dreptul numelui, înseamnă că sunt doar constelatori și psihologi. Iar străinii ăia sunt cei care au format toți constelatorii de la noi. Hellinger nu mai formează pe nimeni de foarte mulți ani. El lucrează doar workshopuri cu săli de sute de oameni, din care alege el pe cine consideră că are nevoie să lucreze. Deci probabil că Elena Barbu a fost doar la un workshop cu el. Oricum, fiecare se duce acolo unde rezonează,… Citește mai mult
Draga Camelia, apreciez cunoasterea ta extinsa asupra constelatiilor familiale si asupra stadiului in care acestea se fac prezente in Romania prin intermediul multor oameni pasionati si inimosi, harnici si plini de cele mai bune intentii. Datorita acestora, constelatile familiale au ajuns in Romania s-au raspandit cat a fost posibil, aducand beneficii insemnate tuturor celor care si-au deschis inima catre ele cu bunavointa, sinceritate si interes. In ce ma priveste, ma aplec cu recunostinta in fata celor de la care am invatat si acelora cu care mi-am lucrat problemele personale. Pot enumera aici cu iubire si respect pe Iliana Sisea, Barbara… Citește mai mult
Daca ți-a plăcut cartea de care povestești, atunci o să îți placă și „Psihogenealogie si rănile de familie”, de Anne Ancelin Schutzenberger
Și la o adică cred că asta e prima carte pe acest domeniu care trebuie citită, că de la ea au pornit toate celelalte. Enjoy!
Ca absolventa de psihologie si client al Constelatiilor organizate de Dr. Elena Barbu iti recomand cu mare drag workshopurile ei. Spor!
Multumesc pentru acest rezumat. Multumesc pentru ca ne dai parte din tine, si pe mine, personal ma ajuta sa-mi inteleg mai bine viata. Zi minunata!
[…] Publicat de aprilie 17, 2022 de voilastefi mă dor strămoșii […]
Ce frumos mi-a adus informatii universul. Studiez de ceva psohogenealogia si psihologia genetica(poate ca sunt aceleasi, insa am gasit ambele notiuni). Sunt pretioase pentru mine titlurile de carte recomandate aici in articol. Multumesc cu recunostinta.