Este cu putință să fii fericit? Și dacă da, la ce oră?

Am cunoscut un cuplu de oameni care se iubesc de 40 de ani. Sunt în vîrstă acum – el foarte bolnav cu inima, care îi funcționează la nici sfert din capacitate. Ea, o doamnă stilată, artistă, cu un suflet mare și rotund cît luna plină, se întreabă neîncetat: eu ce fac dacă el moare? Cum o să trăiesc mai departe? Mi-a spus de nenumărate ori ce viață fericită a avut, cît de mult s-au iubit, cum nu și-au spus niciodată vorbe grele, cum au umblat mînă în mînă toată vremea în care el a putut umbla. Sunt singurii oameni fericiți pe care îi cunosc. Și cunosc mulți oameni.

Mai demult admiram tare un alt cuplu, longeviv și el. Păreau fericiți, împăcați, liniștiți. Duceau mulți ani de relație în spate. Apoi într-o noapte, la o petrecere, el i-a dat iubitei fratelui nevesti-sii, care plîngea, un sms haios, să o consoleze și să o aline. Nu se ițea nici măcar mugurul unui flirt acolo, însă ea l-a dat afară din casă cînd a aflat, deși nu îi călcase strîmb niciodată. Au căzut zgomotos de pe soclul pe care îi urcasem și mi-au spart bunătate de exemplu de mariaj ferice.

În ultima vreme, am tolba plină de confesiuni. Oamenii mi se deschid. Așa îmi trec pe dinaintea ochilor sute de relații distruse, de femei nefericite, de bărbați îndrăgostiți și de nevastă, și de amantă, de soții umilite de partener care își caută mîngîiere la amanți, de femei resemnate, de femei care nu au curaj să iasă din relații abuzive de teama viitorului lor sau al copiilor lor, de femei părăsite care încă îl așteaptă să vină acasă de la cealaltă femeie. Sunt atît de multe încît mă doare fizic. Singurele cupluri ok pe care le știu sunt cele formate recent. În fiecare familie sau cuplu pe care îl știu și aflu, e o dramă mai mare sau mai mică. Și nu toate datorate bărbaților, nici vorbă. Dar cu femeile empatizez eu mai bine.

Un tînăr sud american care a devenit personaj într-o carte de a lui Jose Sarramago, îmi povestea că în Argentina oamenii merg cu toții la psihiatru, psihanalist și psiholog, cam ca la doctorul de familie. Mi-e teamă că și noi ar cam trebui.

Alienarea asta ne ucide, la propriu, nu e metaforă. E un ocean de nefericire în care înotăm ca niște condamnați la înec. Toate femeile cu care vorbesc sunt sau au fost pe antidepresive. Își mint copiii că tata e plecat puțin, se mint pe ele că nu au de ales. Unii iau pastile, alții beau sau se droghează ca să își procure niște fericire iluzorie.

Nu le dau sfaturi, tot așa cum un corigent la matematică nu dă meditații la algebră. Sunt repetentă la relații. Dar mă doare și mă încarc cu dramele lor și cu neputință. Aproape că nu mai suport să văd și aud atîta suferință, chin, nefericire.

Eu cred în puterea femeii de a o lua de la capăt. Cu atît mai mult cu cît nu mai suntem nevoite să stăm în relații care ne mutilează viețile și sufletele. Ne putem crește puii și singure, dacă nu se poate altfel. Antropologic, vreme îndelungată, nu am avut de ales. Puiul de om este puiul cel mai neajutorat dintre animale, are nevoie de îngrijire în jur de optsprezece ani, în vreme ce alte specii se pot descurca de foarte devreme. Am fost condamnate să stăm în peșteri și să-i creștem, așteptînd să se întoarcă masculii cu leșul de mamut în spate. Mama și tatăl erau obligați să stea împreună, ca să le supraviețuiască odrasla și să își perpetueze gena. Foarte încet, femeia a început să își poată procura singură hrana pentru sine și pui. Încă nu ne e permis să ne descurcăm precum unui bărbat, dar avem premise mult mai bune. Avem, cel puțin teoretic, dreptul să ne căutăm fericirea și liniștea fără să fim proscrise precum personajele lui Flaubert sau Tolstoi.

Suntem ființe admirabile și putem orice, dacă stai să te gîndești cîte am fost în stare să facem în scurtul timp de cînd ni s-a permis să fim, să avem acces la educație și independență.

Titlul e un citat din Frederic Beigbeder.