despre iubirea cea vindecătoare

Am primit azi acest mesaj, după ce a fost publicat pe Pagina de psihologie un articol cu răspunsurile a trei cupluri, printre care ne aflam și noi, eu și soțul meu, la niște întrebări legate de iubire, puse de psihologul Gaspar Gyorgy. Articolul îți găsiți aici, dacă sunteți curioși. Și mi-am dat seama că necesită un răspuns mai amplu, așa că m-am așternut pe scris. Iată la ce făcea referire mesajul primit:

 „Modelul vostru de cuplu este?

Petronela: Aș fi tentată să zic cuplul Yalom, dar mi-e teamă că aș greși. E greu, cînd ai atîta terapie în spate, să mai ai modele de cupluri. Modelul meu ideal este acela al unui cuplu conștient, aflat într-o relație imperfectă, dar vindecătoare. Cumva, îmi place să cred că noi suntem așa.

George: Modelul meu de cuplu este al nostru. Cu greutăți, cu lupte, cu adevăruri dure, dar și cu tandrețuri, îmbrățișări și sex nebun sau mai puțin nebun. Modelul ei de cuplu este cel al lui Yalom și al soției lui. Cred.”

Poate dragostea vindeca răni și cicatrici ale trecutului? Credința mea este că da, însă nu oricum. Dragostea nu este, în sine, din punctul meu de vedere, panaceu și nu ar trebui folosită drept pansament pentru rănile trecutului. Deși, din păcate, cei mai mulți dintre noi așa o folosim. Uite un poem care exprimă excelent asta:

Oamenii se folosesc unii de alții

Ca leac pentru durerea lor. Se pun unul pe altul

Pe răni existențiale

Pe ochi, pe sex, pe gură și în palma deschisă

Se țin unul pe altul strîns și nu vor să-și dea drumul.

(Yehuda Amichai)

Toți suntem oameni răniți, toți purtăm dureri mai mari sau mai mici. Pe cele mai multe, le îngropăm, atunci cînd suntem copii, ca să putem supraviețui. Ne creăm mecanisme de apărare, esențiale în momentul în care le fabricăm, fiindcă atunci suntem mici și dacă nu le-am avea, am fi în pericol. Uneori, de moarte. Gîndiți-vă la cîte tipuri de traume poate fi supus un copil. Numai în relația cu mama, de exemplu. O mamă indisponibilă emoțional, o mamă rece, o mamă deprimată, o mamă furioasă, o mamă care ne abandonează, o mamă care ne lovește, o mamă care uită de noi, o mamă care bea, o mamă care se droghează, o mamă care e tot timpul plecată, o mamă care vrea să se sinucidă, o mamă care se sinucide, o mamă care ne neglijează, o mamă care e prea grijulie și manipulatoare, o mamă care ne folosește pentru a-și da sens vieții ei goale, o mamă care nu ne-a vrut și pe care o încurcăm. Iar noi suntem mici, nu putem avea grijă de noi singuri, suntem dependenți de această mamă, oricum ar fi ea. Așa că ne negăm durerea, ne supra-adaptăm la comportamentul ei, facem tot ce ne e în putință să supraviețuim și să îi atragem în vreun fel atenția și iubirea. Scopul inconștient al fiecărui pui este să atragă dragostea mamei sale. Uneori, nu reușim toată viața să atragem acea dragoste de care avem nevoie. Iar asta ne rănește la infinit. La toate acestea, se adaugă relația cu tata, dacă avem, sau lipsa relației, dacă nu avem. Un tată care poate fi neglijent, alcoolic sau cu o altă dependență, deci indisponibil sau abuziv, violent, afemeiat, adulterin, workoholic, un tată care ne părăsește pentru o altă familie, un tată absent emoțional. Iar peste toate astea, sunt șanse mari să fim agresați sexual (cunosc bărbați care au trecut prin asta în aceeași măsură ca și femeile, cînd erau mici), fiindcă am crescut și creștem în continuare copii într-o lume în care educația sexuală lipsește, ceea ce ne predispune abuzurilor, să facem avorturi, să trăim un doliu important (părinți, frați, bunici semnificanți, prieteni, iubiți). Toate astea ne creează multă durere și multe răni, cu care nu prea știm ce să facem. De obicei, dezvoltăm mecanisme de protecție felurite. Personal, nu cunosc pe nimeni care să nu fi trecut printr-o combinație de cele enumerate mai sus. Pe nimeni. Iar terapia de grup mi-a dezvăluit cît de răniți sunt și oamenii care par cel mai bine și cei mai funcționali dintre noi, atunci cînd își dau voie să se deschidă și să fie onești. Dacă ne uităm cu sinceritate în noi, descoperim acolo grămezi de dureri ascunse. Și, cu acest bagaj, intrăm în relații, adulți fiind. Și ne așteptăm ca partenerul să rezolve durerile noastre și să răspundă tuturor așteptărilor noastre de vindecare.

Numai că, ce să vezi, și partenerul are același bagaj greu și aceleași așteptări de la noi. La început, cu tot cocktailul de neurotransmițători cu care vine îndrăgosteala, amorțim tot ce e de amorțit și trăim o euforie continuă. Pînă cînd începem o viață împreună și să ne călcăm reciproc pe răni. Cumva, orice relație pe care o începem e o încercare inconștientă de a ne umple golurile emoționale. Nu știm că asta facem. Nu vedem că asta facem. Avem mereu la îndemînă justificări pentru alegerile emoționale și inconștiente care se fac în subliminal cu o viteză mai mare decît putem noi procesa rațional. Ce ajunge la noi este justificarea, întotdeauna.

Senzația mea, în urma lecturilor, lucrului cu sinele, descoperirilor făcute în terapie în individual și grup, în urma observațiilor, este că ne alegem parteneri care au aceleași răni ca și noi și care ne apasă tare pe ale noastre. Iar aici intervine ceea ce spuneam în micul interviu. Acesta este punctul de cotitură între o relație toxică și una vindecătoare. Dacă ne călcăm pe răni unul celuilalt fără să înțelegem măcar că facem asta, vom ajunge inevitabil într-un punct extrem de dureros al relației noastre. În faza asta, nici măcar nu înțelegem că cel din fața sau patul nostru este un om aflat în suferință, exact ca noi, suntem mult prea prinși în propria durere. Lovim, ca să ne apărăm, suntem loviți, din aceeași nevoie de a se apăra a celuilalt. Cînd spun asta, nu mă refer la violență fizică (deși de multe ori se ajunge și acolo), ci la gesturi mici, la vorbe aruncate, la acțiuni care dor îngrozitor. Relația se poate rupe, iar noi să intrăm în altă relație unde repetăm tiparul sau, mai rău, putem rămîne în ea (pentru copii, adică împotriva lor, dacă mă întrebați pe mine, pentru afacere și bani, pentru statut social etc., etc, motivele pentru care oamenii stau împreună în relații dureroase sunt foarte numeroase). Dar mai există o variantă: aceea în care înțelegem că suntem doi oameni răniți, cu nevoi emoționale asemănătoare, și decidem să facem drumul spre vindecare împreună. Personal, știu destule cupluri care au luat calea asta. Sau măcar unul dintre parteneri a luat decizia de a se căuta la suflet și, în felul acesta, a  știut să meargă către celălalt în întîmpinare cu iubire, înțelegere, conștienț. Sau să plece, dacă nu a mai fost nimic de făcut acolo.

La asta mă refer cînd spun relație imperfectă, dar vindecătoare. O relație în care, împreună, ne vindecăm rănile pe care tot împreună, ni le scoatem la iveală. Nu atragem oameni în viața noastră întîmplător, nu ne alegem întîmplător partenerii. În spatele fiecărei alegeri sunt multe mecanisme. Pentru asta, însă, e nevoie de autocunoaștere reală, dincolo de minciunile pe care ni le spunem despre noi ca să putem dormi noaptea bine. Și cred că acest dans în doi, atunci cînd se face cu implicare din ambele părți, poate fi cel care ne poate vindeca nu de cicatrici, căci alea nu trec niciodată, ele sunt parte din noi, ci de durerea pe care am purtat-o ascunsă. Nici nu cred că e dezirabil să scăpăm de cicatrici, să ne negăm trecutul, să uităm prin ce am trecut. Ci să ni le asumăm și integrăm ca parte importantă din cine suntem azi.

Relația mea cu soțul meu este departe de a fi ca-n filmele de dragoste hollywoodiene cu happy-end. Nu a fost așa niciodată. Suntem doi oameni profund răniți, cu trecuturi complicate, cu bagaje emoționale grele, amîndoi. Cu ceva mai multă neglijență și inconștiență, am fi putut fi despărțiți de multe ori pînă acum. Eu vin cu niște tipare disfuncționale și comportamente (izvorîte din credințe) dezadaptative, el cu altele. Cel mai simplu e să fugi cînd e greu. Sunt olimpică la asta. Nu și de data asta, pentru că știu că nu e întîmplător greu și că am de lucru dacă vreau să fiu și să fie bine. Cel mai simplu e să fugi. Dar am luat decizia de a face drumul ăsta greu, și frumos, totodată, împreună. Suntem în terapie fiecare, discutăm mult, lucrăm fiecare cu sine și împreună pe relație. Ne e greu, dar nu suntem singuri, ci împreună, pe drumul ăsta. Sigur, nu toată lumea are în spate istorii personale atît de dureroase cum am eu. Sigur că poate fi mult mai ușor decît e la noi. Însă eu nu cred că există doi oameni care să se potrivească perfect și să nu-și calce unul celuilalt pe răni și pe durere.

Suntem oglinzile partenerilor noștri. Cum ne tratăm pe noi înșine, ce credem despre noi, asta vom primi și în relație. De curînd, a zis terapeuta mea un lucru care mi-a rămas în minte: nu ne putem aștepta, dacă sufletul nostru este o peșteră rece, ca partenerul nostru să fie un Tarzan care dă cu piciorul lespedea de la intrarea în peșteră și face focul să ne încălzească. Pentru ca o relație să funcționeze, trebuie să îl primim pe celălalt într-un loc gata încălzit, unde să ne simțim amîndoi bine, nu să îi aruncăm povara de a face el munca asta pentru amîndoi. Sau să o facem noi pentru el. O relație este locul în care fiecare dintre noi dăm și primim în aceeași măsură. Trebuie să fim foarte atenți ce dăm și ce ne așteptăm să primim. Într-o relație disfuncțională, dăm și primim tot ceea ce credem că merităm, ceea ce ne este familiar, ceea cu ce ne descurcăm cel mai bine.

Trebuie să fim întregi atunci cînd iubim?, am fost întrebată. Suntem mereu și niciodată întregi este răspunsul meu. Știu oameni care au luat decizia să stea singuri, să meargă în terapie, să se rezolve psihic și abia apoi să intre într-o relație. O să fiu cu cineva atunci cînd o să fiu eu bine, mi se spune. Întrebarea mea este atunci: și cum știi cînd ești bine? Fiindcă eu nu cred că te duci șase luni, un an în terapie și ești bine definitiv. Inconștientul și subconștientul nostru sunt pline de grămezi de dureri și răni neexplorate. Poți fi foarte bine acum, în circumstanțele de viață și contextul creat de tine ca om singur, să intri într-o relație, iar celălalt să-ți apese pe o rană de care nici nu erai conștient. Sau să se întîmple un lucru complet neprevăzut și să-ți răstoarne definitiv scenariul și echilbrul precar. Să nu uităm că singura constantă în viața noastră rămîne schimbarea. Să fii întreg e o muncă pe viață, pentru cine își propune asta. Nu știu de ce tratăm psihicul altfel decît ne tratăm dantura, inima, sîngele, stomacul. Putem neglija pe vreuna dintre ele pe termen lung fără consecințe? Încercați să nu vă spălați pe dinți (sau pe corp) o perioadă îndelungată. Sau să nu mîncați, sau luați porția de vitamine și minerale de care au nevoie organele să funcționeze. La fel se întîmplă și cu psihicul, dacă nu e plivit. Sigur, puțini o fac, iar cei mai mulți se mulțumesc cu a trăi la întîmplare, fără prea multe întrebări și complicații, aparent. Mulți suportă viața, chinuie, cum zice mama-mare (toată viața am chinuit), o amorțesc cu stări, substanțe etc, dar nu trăiesc. La fel cum mulți nu se spală pe dinți (suntem pe ultimul loc din UE la consumul de produse de igienă). Consecințele se văd în statisticile de violență domestică, de probleme psihice,  de dependențe, de violență și infracționalitate, de abuzuri și violuri, de abandon maternal, de sarcini la vîrste la care ar trebui să se joace cu păpușile, de divorțuri, de fanatism religios etc. Toate acestea sunt consecințe ale lipsei de igienă emoțională a unui popor întreg, dacă te duci în profunzime.

De asta cred că dragostea adevărată, cea care conține, nu judecă, în care ambii parteneri sunt conștienți de rănile lor, de problemele lor, de comportamentele lor disfuncționale, de tiparele lor, este cea care vindecă mai bine decît orice altceva. Fiindcă viața noastră, de la naștere, se desfășoară în cadrul unor relații, nu trăind de unul singur. E imposibil să trăim în afara relațiilor. Și nici nu e de dorit. Și cînd spun relații, nu mă refer la cele amoroase. Relație este orice legătură pe care o stabilim cu altcineva.

Și de asta, revenind la poemul de mai sus, cred că o relație nu trebuie să fie locul în care ne folosim de celălalt pentru a amorți o durere, pentru a pansa o rană, ci locul unde să ne susținem reciproc, cu mare atenție și grijă la noi înșine în primul rînd, în care să dăm ceea ce are nevoie celălalt cu adevărat, nu ceea ce cred sau poriectez eu că ar avea nevoie, și să primim așijderea. Cu j, întotdeauna cu j.