despre cea mai dureroasă rană

„Cînd eram mică, eram foarte credincioasă. Mă rugam la Dumnezeu mult. Mă întorceam de la școală și mă rugam la el să o facă pe mama să nu mă mai bată. Să fie bine. Să îmi arate puțină iubire. În ziua în care m-am rugat cel mai tare, a ajuns acasă și m-a bătut cel mai tare. Pe fiecare exercițiu greșit. Fiecare greșeluță. Mă lua la bătaie dintr-o cameră în alta, eu fugeam și ea venea după mine. După bătaie, m-am dus în baie să plîng. Era așa de furioasă că fata ei nu e perfectă și nu a luat numai 10 că a uitat și să îmi dea să mănînc. Cu picioarele roșii stăteam și plîngeam de foame și de durere. Și mă rugam, dar mai întîi îl certasem pe Dumnezeu, dar după mă rugam iar, ca a doua zi să fie altfel.”

Cunosc două femei, mamă și fiică, mama cu cîțiva ani mai în vîrstă decît mine, fiica de-o seamă cu fie-mea mică. Copila a primit de curînd diagnostic de depresie gravă și anxietate generalizată, după mai multe tentative de suicid. Un copil frumos, bun, sensibil, genul ăla de fată pe care o iubești de cum o vezi. Îi e foarte rău. Medicii îi schimbă tratamentele, în speranța că o vor putea ajuta, antidepresivele au multe efecte adverse, de curînd a avut o nouă tentativă de suicid.

Sunt puțini cei care știu prin ce trece. Eu sunt unul dintre ei. Cu mine vorbește. Vorbele de mai sus sunt ale ei. Oricine o vede ar spune că e o fată veselă, plină de viață, frumoasă, deșteaptă, talentată. Pe facebook are doar poze zîmbind, deși ochii-i sunt triști. Cine le vede în virtual, mamă și fiică, ar jura că sunt familia perfectă. Postările mamei par inteligente, pline de umor, curg like-urile și comentariile. Pe mine mă trec fiori reci pe spate cînd știu că fata ei a luat un tub de pastile ieri, iar ea i-a zis, cînd și-a revenit, că face circ și că nu e bună de nimic, nici măcar să se sinucidă nu a fost în stare. Tot ce vrea aia mică e să îi atragă atenția. Cumva, oricum. Tot ce reușește e să o îndepărteze și mai tare, căci mama ei este una dintre ființele alea cărora le este imposibil să se dea la o parte ca să îi vadă și pe ceilalți. Cîndva, tot ce reușea era să o facă să o bată. Fata vrea să o forțeze să o iubească. Mama e incapabilă de iubirea de care are ea nevoie, iar cea mică nu are cum înțelege că nu e vina ei, că nu are absolut nicio vină pentru felul în care este construită sau s-a construit mama ei. Că poate indisponibilitatea ei emoțională vine dintr-o rană foarte dureroasă, pe care nu și-a știut-o vindeca. Și că nu o poate privi să o vadă așa cum este: o ființă minunată, plină de sensibilitate, care are nevoie doar să fie ținută în brațe și iubită. Acceptată.

Îi spun că nu e vinovată, îi spun tot ce știu eu despre a trăi în lipsa iubirii de mamă. Și știu destule. Dar știu și că nu o va ajuta cu adevărat. Că îți este imposibil să înțelegi și să integrezi faptul că o ființă te-a adus pe lume, dar nu te poate iubi așa cum ești. Iar dacă cea care te-a născut nu te poate iubi, cum să te iubești tu? Nu te poți iubi. Ba dimpotrivă, ajungi să te detești, e ceva greșit cu tine dacă nici mama ta nu te poate iubi. Înseamnă că nu meriți iubirea aia. Uite, și pisica își iubește puii, îi linge și hrănește, dar mai ales îi linge. Dar pe tine nu. Singura concluzie pe care o poți trage la vîrsta aia e că ceva e profund greșit la tine, că tu ești de vină, nu ești destul de bun, de cuminte, de deștept, de frumos. Și încerci și mai tare. Și tot nu reușești. Fiindcă nu stă în puterea ta, de fapt. Unii încearcă toată viața, alții abandonează și aleg să își demonstreze pînă la capăt ceea ce cred despre ei înșiși, măcar atunci au o explicație de care se pot agăța, uite, sunt un alcoolic/drogat/infractor/ratat, normal că nu pot fi iubit, cine ar iubi pe unul ca mine?

Nu cred că greșesc dacă afirm că cea mai mare, adîncă, de nevindecat rană pe care o putem căpăta în viața asta este aceea de a nu fi dorit/iubit de propria mamă. În grupurile de terapie din care am făcut parte, dintotdeauna m-a lovit intens să văd și simt asta: nu ne vindecăm niciodată de durerea de a nu fi fost iubiți, apreciați, susținuți etc. de mamele noastre. Adulți cu copii mari la rîndul nostru, încă tînjim și sperăm că le putem atrage atenția, că le putem face să ne accepte așa cum suntem, să ne iubească, să le pese de noi în felul în care avem noi nevoie să o facă. Ne luptăm să le înțelegem, să le iertăm, să ne iertăm, să acceptăm că nu e vina noastră, că nu suntem mai puțin decît alți copii care au primit toate astea doar pentru că au venit pe lume, în timp ce noi facem eforturi susținute de o viață întreagă și tot nu am primit vreun semn că dragostea aia după care tînjim de cînd eram sugari o să vină cîndva.

La rîndul nostru, greșim cu copiii noștri, cu partenerii noștri, iubim excesiv și nu știm să ne lăsăm iubiți. Putem iubi pe oricine, oricît de mult (ne-)ar greși, dar nu ne putem ierta pe noi înșine. Ne iubim copiii paroxistic, dar pedepsim toată viața copilul din noi. Nu avem pic de iertare, de compasiune, de înțelegere pentru copilul ăla. În fond, el e de vină pentru toată durerea, nu? El nu a fost capabil să se facă iubit, încă de cînd abia deschisese ochii în lume. 

Mi-e așa de ușor să recunosc pe cel care a fost lipsit de iubirea de mamă. E cel care, oricîte ar fi făcut, simte că nu valorează nimic. Fiindcă, deși are aprecierea unei lumi întregi, cîteodată, n-a avut-o și n-o are pe cea mai importantă din univers, singura care contează: a mamei care l-a adus pe lume, dar nu a știut a-l iubi. Pe cel care e apăsat încontinuu de vinovăție. Pe cel care simte că nu merită nimic. Pe cel care face încontinuu lucruri pentru a fi iubit și apreciat, fiindcă nu crede că fără efort poate obține asta. Pe cel care nu se știe vedea pe sine. Pe cel nesigur, întotdeauna nesigur.

Paradigma în care ai trăit de cînd ai știut de tine a fost asta, e singurul program care ți-a fost instalat, nu  știi să operezi cu altceva. Oricît ai munci, învăța, citi, face terapie, nu te vindeci de cea mai oribilă rană pe care o poți căpăta: aia că nu ești iubit, care se transformă foarte repede, la vîrsta prunciei, în aia că nu meriți să fii iubit. Și apoi înoți prin viață, la limita înecului, sperînd să-ți demonstrezi că nu e așa. Că e ceva și de capul tău.

Singurul lucru cu adevărat valoros pe care îl putem da copiilor noștri este iubirea și acceptarea. Lipsa lor mutilează pe viață.

Noi, generația de decreței, nedoriții, neiubiții, știm cel mai bine asta, atunci cînd suntem sinceri cu noi. Și nu avem cum schimba asta. Putem opri însă răul la noi, să nu-l perpetuăm, să nu dăm povara asta copiilor noștri.

În caz că nu vă era clar cît de importantă este căldura pe care o primim și o dăm puilor noștri, uite aici experimentul Harlow.