ciuma

Citeam acum cîteva zile un articol nici prea bine scris, nici prea sănătos ca mesaj, în care o doamnă enumera la calitățile bărbatului dorit, pe lîngă grijuliu, tandru, viril și ce or mai visa femeile, gelozia. Conform credinței bine înrădăcinate că dacă nu e măcar un pic gelos, nu te iubește. Mi-a crescut instantaneu pulsul fiindcă am ajuns să am reacții organice la gelozie, fie și cînd văd cuvîntul scris.

Gelozia nu e calitate, e o ciumă. O ciumă care te mănîncă pe interior pînă la sfîrșire. Oricine dintre cei doi ar proiecta-o în cuplu, termină prin a ucide binele și frumosul. Nu e nici pe departe dovadă de iubire ci dovadă de nesiguranță de sine. Dar asta e un truism, vei spune, iar eu tare aș vrea să îți dau dreptate, căci asta ar însemna că toată lumea îl cunoaște și asumă și face ceva în acest sens.

Gelozia se instalează mai ales la cei care se simt impostori într-o relație. Cred că nu sunt destul de bun pentru tine și mă tem că și tu vei observa asta la un moment dat, așa că vreau să te închid într-o colivie ca să nu mai ai cum să cunoști alți oameni și să te prinzi că poți mai bine de atît. Iată un mecanism. Un altul poate fi acela că, odată intrat într-o relație mă simt proprietarul celuilalt – partenerul îmi aparține și de aici o sumă de abuzuri care, dacă celălalt le permite, devin tot mai claustrante și traumatizante.

E de (ne)înțeles cît de mulți oameni – deopotrivă femei și bărbați – stau în asemenea relații toxice ani îndelungați, relații care le macină bruma de încredere și respect de sine. Eu cred cu tărie că devenim imaginea pe care celălalt ne-o reflectă despre noi înșine. Un partener în ai cărui ochi te vezi bun, cald, drăgăstos te ajută inconștient să te clădești pe tine în felul acesta. Tot așa cum un partener care caută numai răul din tine te dărîmă pe interior și te transformă în cel reflectat. Cea mai rea variantă a mea însămi am fost lîngă un astfel de om.

Gelozia e o capcană extrem de subversivă pentru ambii parteneri. Pentru cel care e gelos e un bumerang uriaș. Schema e simplă: cînd îți petreci tot timpul suspectînd, pîndind, acuzînd, chinuindu-l pe celălalt cu bănuielile și scotocelile tale, cu limitările, cu pretențiile absurde de a-i confisca ființa, cel acuzat se închide și îndepărtează. Ca să evite discuțiile obositoare și distrugătoare, începe să ascundă lucruri banale: că a fost sunat de un coleg, că s-a întîlnit întîmplător cu cineva, că a fost într-un loc considerat pericol de partener etc. Gelosul, acest Sherlock Holmes care și-a ratat vocația și s-a risipit în ghiceli amoroase, va descoperi aproape întotdeauna minciuna prin omisiune și va exploda. Fiindcă, nu e așa, nu îi va trece nicio secundă prin cap că și-a traumatizat partenerul pînă acesta a ajuns să-i ascundă orice, în căutarea liniștii, ci se va autoconvinge că a avut tot timpul dreptate și ăla de lîngă e un mincinos pe punctul de a-l înșela. Uneori, povestea merge pînă la împlinirea profețiilor gelosului. Sastisit de hărțuieli, de oglinda care-i reflectă un om rău, celălalt devine vulnerabil la oglinzile blînde pe care i le propun alții. Gelosul însuși, prin comportamentul lui deviant, schizoid, profund lezant, își împinge partenerul în brațele altcuiva, însă nu învață nimic din asta, ci vede doar dovada incontestabilă că a avut tot timpul dreptate. Este incapabil să rescrie povestea într-o cheie diferită: cum ar fi fost dacă și-ar fi lăsat partenerul să fie, fără să-l agaseze nesfîrșit cu gelozia lui obsedantă. Este incapabil să înțeleagă că, cel mai probabil, comportamentul lui a generat dezastrul.

Gelosul, îndoindu-se de sine, te face să te îndoiești și de tine. Să te simți și să devii cel pe care îl vede el atunci cînd de uită la tine. Te deconstruiește, te destabilizează, te hărțuiește psihologic pînă la golire. Azi îmi spun că a trebuit să trec prin experiențele acelea teribile, umilitoare, ca să îmi învăț lecțiile și să știu de ce să mă feresc. De asta mi se cutremură carnea atunci cînd amușinez gelozia, de asta mă înspăimîntă enumerarea ei la calități. Iubirea nu are legătură cu posesia. Te iubesc nu înseamnă te dețin. Nimeni nu deține pe nimeni, lanțurile ni le pe punem singuri cînd acceptăm astfel de legături. Știu bine, din interior, ce înseamnă colivia asta. Am fost și eu geloasă? O, da. Tot așa cum am fost un monument de nesiguranță de sine. Am fost victima propriilor nesiguranțe. A lecțiilor neînvățate. A unui pattern care spunea că cel care te iubește trebuie să te și chinuie. Poate de asta, imediat ce m-am eliberat de lanțurile pe care am acceptat să le port, în loc să cad, m-am înălțat ca niciodată înainte.

De altfel, în 2018 am scris și publicat Orbi, o carte care urmărește toate etapele unei relației abuzive, toxice, înfășurată într-o gelozie patologică, tocmai pentru a încerca să mai contracarez această credință.