ceva simplu, să-mi placă mie

Mie nu îmi plac nunțile. Ba nu, sunt blîndă și politicoasă: le detest! Mi-e peste putință să înțeleg cum doi oameni care se iubesc petrec un an-doi înainte ca să pregătească o zi kitschoasă de cele mai multe ori, ca să le facă pe plac la una, două sau trei sute de oameni care vin din obligație să se distreze pe proprii bani, făcîndu-și calcule și griji din cauza altor cîteva zeci nu mai apar nici la nuntă și nici după, o vreme, fiindcă nu au avut curaj să spună în față că nu vor sau nu pot merge. Nu îmi plac rochiile de mireasă – maximum vreuna minimalistă, dar să o văd pe altele -, nu îmi place niciuna dintre tradițiile românești legate de nuntă (îmbrăcatul miresii, furatul miresii, jocul miresii etc.), nu îmi place afacerea care înseamnă azi nunta, nu îmi plac împopoțonelile, coafurile, machiajele de tip zugrăveală, hainele pe care le poartă majoritatea oamenilor la nunți, muzica, băi, nu îmi place nimic și pace. Am mai scris aici în detaliu despre asta. Și, contrar celor observate pînă acum de mine la multe doamne care au țipat că lor nu le place, au făcut mișto de alte, dar cînd le-a venit sorocul au făcut-o și mai lată, nici nu m-am lăsat (niciodată!) luată de val. Fiindcă, se pare, asta cu nunta e irezistibilă, te atrage fără să îți dai seama și te trezești cu coc și voal și minimum trei kilograme de fard pe față, rînjind la cameră la indicația fotografului, pupîndu-te la comandă și alte cîte asemenea, de nu ai timp să îți dai seama ce ți s-a întîmplat (însă poți afla ulterior, din albumul de nuntă). Sunt una dintre puținele femei care nu s-au visat mirese, care nu și-au dorit nuntă. Și de participat, le număr pe degetele de la o singură mînă, iar alea au fost ale  surorii, verișoarei cu care am crescut, cumnatului, nunți unde m-am dus pentru om.

Cînd am decis să ne căsătorim, am știut ce vreau: să fim doar noi doi, pentru că momentul ăla e unul extrem de important și foarte intim. Am visat că vom intra noi doi într-o biserică de undeva departe, ne vom cununa și apoi vom pleca să colindăm străzile. Și lucrurile s-au aranjat exact așa.

Cununia civilă am făcut-o în Brașov, căci am vrut să-mi am copiii aproape măcar la una dintre ceremonii, iar după biserici nu se dă în vînt niciun adolescent, poate doar ăia din seminariile teologice. Apoi am zis că cei foarte apropiați care se bucură din suflet pentru noi, pe bune, pot fi acolo lîngă noi. Așa se face că la cununia civilă au fost vreo 10 oameni, fetele, mama, sor-mea, fratele lui G., cîțiva prieteni foarte dragi, veniți nechemați, din proprie dorință. În capul meu, semnam actele, beam niște șampanie, mîncam ceva și tăiam un tort – ăla de ziua mea, că era ziua mea în ziua cînd ne-am căsătorit (totul pe banii noștri, fără cadouri sau plicuri involved), iar apoi ne suiam în mașină și plecam undeva în natură pentru restul weekendului, să fim unul cu celălalt, așa cum nu reușiserăm de prea multă muncă în perioada aia. Le-am făcut pe toate exact așa, mai puțin plecatul. Nu de alta, dar taman cu o săptămînă înainte aflasem că am un chist și fusesem programată la o intervenție la numai cîteva zile după cununie, iar la momentul ăla eram sub tratament injectabil, mergeam de două ori pe zi la injecții, aveam dureri și o mulțime de interdicții, căci s-ar fi putut sparge oricînd the motherfucker. De altfel, de la cununia civilă m-am dus direct la spital, iar omul meu s-a amuzat foarte să mă pozeze răstignită pe un pat, cu hainele de la ceremonie ridicate, în timp ce o asistentă se înfigea cu acul în curul meu ciuruit.

În rest, am avut masa cu prietenii și familia, tortul de ziua mea, șampania, totul extrem de relaxat, maximum trei ore, pe o terasă dintr-o curte din centrul vechi, iar apoi o plimbare în natură, pînă la ora următoarei injecții.

Cununia religioasă am ținut mult să fie așa cum am imaginat-o. Chit că a fost nevoie să cer dezlegări de la un ciopor de preoți, protopopi și mitropoliți, iar uneori chestia asta m-a frustrat. E greu să te măriți a treia oară, parol, nu recomand nimănui. Trebuie să obții divorț bisericesc – nici nu știam că există așa ceva, dar acum sunt posesoarea unui soooperb exemplar -, dezlegare de a doua, treia, șaptea cununie, practic a trebuit ca un sobor întreg de fețe bisericești, pînă la Paris, să mă dezlege ca să îl pot lua, creștinește, de soț pe soțul meu legal. Deh, dacă sunt serial wife, așa îmi trebuie, am înghițit în sec, am zis sărumîna părinte, am plătit taxele și apoi am tăcut mîlc.

Dacă ar fi fost să facem cununia în țară, aș fi ales o mănăstire dragă mie, la 100 de kilometri de casă. Nu a fost să fie, iar asta mi-a rupt puțin inima. Dar, cum tot răul e spre bine, a fost o biserică la fel de simplă ca în visurile mele, biserica Sf. Nicolae din Bruxelles. Și departe. Am ales Bruxelles pentru că acolo trăiesc nașii noștri. Sigur, ar fi putut veni ei în țară, dar mi s-a părut atîîîîît de romantic să fim într-un oraș îndepărtat și necunoscut amîndurora, doar noi doi și prietenii care ne-au devenit nași, așa de ca în fantezia mea, că nu a mai fost loc de alte discuții. Fiindcă da, admit, pînă și eu am avut o fantezie legată de propria nuntă.

Nu ne-au trebuit multe lucruri, însă o rochie în care să mă simt bine, da. Cînd am abordat-o pe Ina nu știam decît că vreau o rochie fluidă, dintr-un material moale și prietenos, care să nu aibă nici în clin, nici în mînecă cu vreo rochie de mireasă. De fapt, cel mai bine să nu aibă mîneci deloc. Am văzut la ea în atelier niște mostre de jerse gri și am zis, uite, ăsta e un material pe care îl iubesc, fă ceva din el, am încredere în tine, dar să fie largă, să mă conțină. La prima probă, nu am înțeles mare lucru din rochie. Mă uitam și eu, se uita și el, mi-am zis: aia e, ce o fi, o fi. Știam că va mai merge la patinat, că urmează să fie finisată, eram și eu curioasă ce va ieși, finalmente. Am primit-o în aceeași seară în care am plecat spre aeroport, dar am fost tot timpul liniștită. Cînd am pus-o pe mine pentru prima dată și m-am privit în oglindă mi-am dat seama că era exact rochia pentru mine, stilul meu pînă la capăt, am iubit-o. Vrusesem o rochie pe care să o pot purta în diferite ocazii și o aveam. Cu atît mai mult cu cît fusta și topul sunt separate, fusta are buzunare largi așa cum am vrut eu și ambele pot fi purtate în orice combinație. Ce e drept, nu m-am așteptat să devină vedeta absolută a zilei, să existe zeci de femei care să îmi scrie și să mă întrebe de unde am cumpărat-o, care să îmi ceară detalii, care să și-o dorească. La finalul zilei, am deconspirat-o pe Ina Isbășescu de la Inais, care s-a trezit copleșită de cereri pentru o rochie exact ca a mea. Și, deși e o rochie făcută special pentru mine, am acceptat să facă o serie limitată, așa că rochia în care m-am măritat va îmbrăca și alte femei, în scurtă vreme. (LE: între timp Ina a lansat brandul Inais și face acum de zor colecția asta, în curînd va fi gata, o găsiți pe www.inais.ro sau pe facebook, aici.)

Buchetul de lavandă l-am tîrît prin check-in-uri,  avioane, mașini, microbuze. G. îmi zicea că el nu a mai văzut pe nimeni cu flori în avion și poate nu o să-mi dea voie, dar nu m-a întrebat nimeni, nimic. Ba o stewardesă mi-a zîmbit și mi-a spus că e foarte frumos. A ajuns în stare bună la Bruxelles. Cel mai mult m-am bucurat cînd am văzut biserica, unde nu am găsit în prima zi pe nimeni, însă. O biserică simplă, așa cum nu vezi la noi.

În dimineața cununiei, m-am spălat pe cap singură, m-am uscat singură, m-am machiat ușor singură, m-am îmbrăcat și am fost gata de nuntă. Buchetul nașei îl făcusem tot singură, cu o seară înainte, la fel și lumînările după care bătusem juma de oraș și sfîrșisem prin a cumpăra unele mici, roz pal, că belgienii nu au aceleași ritualuri ca noi. Cu certificatul de căsătorie în dinți și verighetele – din argint, lucrate manual de un prieten artist bijutier – în buzunar, am plecat împreună cu nașii spre biserică. Bărbatu-meu a profitat să-mi facă niște poze cu telefonul pe drum, că doar el era și fotograf, nu doar mire. Cum nu puteam să facem niște selfie în timpul slujbei, l-am rugat pe țîrcovnic, după ce i-am înmînat un aparat simplu de mînuit, să își facă pomană și să ne facă și nouă vreo două poze. Drept care, sărmanul om a dus-o tot într-un amin-click, aleluia-click, toată cununișoara, cu grijă să nu scape momentele pe care a văzut că le pozau fotografii profesioniși la nunți: pișcotul, verigheta, încununarea. Să fie primite.

Normal că sunt subiectivă, dar slujba a fost minunată. Simplă și minunată. Preotul care slujea atunci, un preot tînăr, blînd și cu har, părea să facă cu atîta bucurie și credință totul, de parcă ar fi fost prima oară, de parcă nu ar fi avut încă șase cununii după noi. Și eram doar noi patru în toată biserica și preotul. Și Doamne Doamne, cum ar fi zis, adică a și zis, el. Sigur, la mine nu era prima oară, dar cumva, a fost ca și cum. Era prima oară că aveam inima și mintea deschise, că îmi asumam conștient un pas atît de important, conștientă de mine, de mecanismele mele psihologice, de cine sunt eu și cine este el, de ce anume mă aflu acolo și ce angajamente îmi iau față de mine, mai cu seamă. Ne-am strîns mîinile cu putere, pe tot timpul slujbei, conectați în felul ăla în care ne place să credem că doar noi suntem, asumați, știind exact cît de greu e drumul pe care plecăm, dar extrem de hotărîți și plini de iubire.

Cînd, la sfîrșit, nașul a băgat mîna în buzunar să plătească, preotul a sărit, zîmbitor, cu un chitanțier: știu, vreți să faceți o donație!, iar noi ne-am mirat ca vițelul la poarta nouă sau ca românul în Occident.

Afară, în ușa bisericii și pe stradă, el mi-a mai făcut cîteva poze, apoi ne-am dus să ne schimbăm, căci începuse ploaia și voiam să batem la pas Bruxelles-ul, iar în rochia aia și sandale nu aveam cum. Iar ziua nunții a însemnat mulți kilometri la pas, minunîndu-ne și iubindu-ne, fericiți, bucuroși, liberi, cu masa luată pe o terasă în centru, în patru, cu alte poze, cu ciocolată belgiană și fructe cu gust desăvîrșit.

Și așa au fost și zilele care au urmat, însă asta e o altă poveste, fără rochii și pirostrii. Amin.