bigudiul fost mic

0

Am fost mamă de copii. De azi sunt mamă de adulți. Habar nu am cînd și cum s-a petrecut chestia asta, aș fi jurat că atunci cînd se va întîmpla eu voi fi bătrînă sau pe acolo. Și că va fi zgomotos, că voi ști, că voi avea timp să diger, să metabolizez, nu că se va petrece pe nesimțitelea.

Am plîns cînd am înțeles pe deplin. Încă plîng. Lacrimi de bucurie, că am ajuns aici împreună și ne e cel mai bine din cît ne-a fost vreodată. Lacrimi de tristețe, că nu mai sunt copii, că toate momentele alea mi-au scăpat printre degete și s-au dus, că nu voi mai auzi glasuri cristaline zicîndu-mi că mă iubesc cu mov și roz și cu sclipici, că nu vor mai avea nevoie de mine în felurile alea, că s-au individuat și acum sunt oameni întregi și după una deja tînjesc de dor și va mai fi puțin și va pleca și bigudiul fost mic, acum major, iar eu voi fi mamă, dar în alt fel. De bucurie că am făcut ceva bun, pînă la urmă, cu toate greșelile mele, cu toate întrebările și bîjbîielile, cu toate spaimele și căutările, cu toate încercările, cu toate vinovățiile care au ros din mine ca niște cari. Că suntem sănătoase, că ne iubim așa cum ne iubim, că ne vorbim așa cum ne vorbim, că le sunt parteneră și confidentă, că avem încredere una în cealaltă, că încă construim și vindecăm împreună, cu iubire și înțelegere. Fără judecată. În acceptare și respect.

Lacrimi de prea plin, de nu-știu-ce-să-fac-cu-tot-ce-simt.

Vorbeam cu cea mare la telefon și îmi spunea cît de dor îi e de mine și de confortul pe care l-a desconsiderat pînă a ajuns la facultate și îmi zicea că era bine să știe că sunt acolo mereu și mi-am dat seama că eu nu știu cum se simte asta, nici măcar nu pot înțelege cu adevărat ce sunt eu pentru copiii mei, fiindcă eu am avut o singură agendă cînd eram ca ele: să fug cît mai departe de casă, cu riscul să greșesc, să mă pun în pericol inconștient, să mă ratez. Niciun preț nu era prea mare. Trebuia să plec de acolo, să pun distanță, să scap de scandaluri, de umilință, de senzația aia oribilă de neiubire, de nu sunt de ajuns orice aș face, sunt greșită. Să scap de furie. De durere. Sigur că nu am scăpat fugind, fiindcă ele erau în mine și mă urmăreau oriunde mergeau. Și iar am plîns, gîndindu-mă că nu am dat atît de tare greș dacă fetele mele nu vor să plece de lîngă mine.

Azi bigudiul mic s-a făcut mare. Major. Am rememorat copilăria ei. Faza mop, cînd avea părul în cap ridicat și rîdeam cu dragoste de ea că e copul-mop, faza Șakila, cînd credea despre ea că e bondă și cheață ca Șakila, și doamne ferește să îi spui că e brunetă și nu e Shakira, că țipa pînă te convingea că e bondă și o cheamă Șakila. Apoi etapa: care-i schema, puicuțo, pe care am primit-o de curînd înregistrată, etapa: viața e ca o curbă continuă, toate perlele și haioșeniile ei, cu tot simțul umorului teribil pe care îl are de cînd s-a născut, ironică și ludică, toate glumele noastre interne, sarcasmul ei inteligent. Nimeni nu a făcut glume mai bune pe seama mea decît fie-mea, pe unele le-am strîns pe Facebook sub haștagul #ironiilebigudiuluimic, pe altele le-am notat prin texte, pe altele le am încă în cap. Și nu cunosc pe nimeni mai capabil de autoironie din aia bună, de casă, fără rană de umilință inclusă, ci cu umor din ăla sănătos, inteligent.

Sunt mult mai bune ca mine, din toate punctele de vedere, și ăsta nu e meritul meu.

Iar acum am ajuns aici și a fost așa de greu uneori și insuportabil de frumos. Și încă nu știu ce fac cu bucuria asta durere, cu durerea asta bucurie. Și singurul lucru pe care mi-l doresc eu pentru ele este să poată să se vadă într-o zi cu ochii mei peste ochii lor. Să se vadă cît sunt de frumoase, de bune, de sensibile, de deștepte. Să se iubească pe sine așa cum le iubesc eu.

La mulți ani, bigudiule fost mic! Te iubesc exact așa cum ești tu și voi fi mereu aici pentru tine.

 

Lasă un mesaj

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
Notificare pentru