biciclete

4

Îl vedeam pe tata-mare cum înainta spre casă cu ceva mare și portocaliu sub braț. Eram mică și negricioasă, cu colțurile gurii atîrnînd în jos și îl iubeam tare pe tata mare. Și el mă iubea. Omul ăla imens și bun ca un colț de pîine caldă, cu nasul lui roșu și borcănat, tare mă mai iubea. Știa că vreau bicicletă și strînsese el din ciubucurile lui de zidar bănuț peste bănuț iar acum înainta pe stradă mîndru și bucuros de bucuria ce avea să îmi pricinuiască. Am sărit jumătate de oră în sus, țipînd. Tata mare îmi luase pegas, pegas portocaliu, al meu și numai al meu, să îl călăresc prin păduri și printre lacurile care se întindeau la marginea satului unde am crescut. Și ce l-am mai călărit. Cîte fire de iarbă mirositor verde am strivit sub pneuri. Cîte bălți am împroșcat, cîte noroaie am încălecat, cîți năsturei am zdrobit în zburda mea copilăroasă din verile prăfoase și lungi, cînd timpul avea răbdare cu noi. Și mai tîrziu, drumurile largi și uscate, cu plopi foșnitori și sumbri, sub care am pedalat cu neagră deznădejde, de două ori pe zi, 7 kilometri dus și 7 kilometri întors pînă la mormîntul primului meu iubit, tot pe el, pe pegasul meu oranj. Mutată la oraș, pegasul a rămas uitat în șopron. I-a pierit portocaliul, i-a ruginit aluminiul. Apoi a dispărut cu totul. L-am uitat, așa cum uiți lucruri și oameni dragi cînd nu îi mai vezi, dar îți rămîn în colțuri de minte și suflet ca niște fotografii sepia, cu zimți.

O vreme m-a înspăimîntat ideea de bicicletă pe străzile demente din oraș. În zgomotul și harababura unui trafic în care mă simțeam în siguranță doar în habitaclul mașinii. Dar într-o zi mi-am făcut curaj. Mi-am dat drumul pe bicicletă în vertijul citadin. Mai întîi pe trasee sigure, pe lîngă pădure, pe sub Tâmpa. Am reînvățat bucuria nespusă a pedalatului, mîngîierea vîntului prin păr și fuste, senzația de libertate pîna la norii cumulus cumulus de vreme bună și înapoi. Apoi am abandonat mașina și am încercat bicicleta pîna la muncă, în zilele cu soare. Ce încîntare să pedalezi frumos îmbrăcată și zîmbind printre oameni și mașini, ce respirație de cireși înfloriți au diminețile astea cînd ajungi îmbujorată la serviciu și parchezi bicicleta surîzînd pe un covor de petale.

4
Lasă un mesaj

avatar
4 Discuții
0 Răspunsuri la discuții
0 Urmăritori
 
Comentariul cu cele mai multe reacții
Cele mai fierbinți discuții

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
cele mai noi cele mai vechi cu cele mai multe voturi
Notificare pentru
blue
Utilizator
blue

Nimic nu se compara cu mersul suav pe bicicleta, pe vânt care adie usor sau puternic, pe fiecare cărare aleasa cu sufletul!

Adi
Utilizator
Adi

Citind am simtit o adierea de primavara si parfumul florilor proaspete…

Mc Beaucoup
Utilizator
Mc Beaucoup

ce rău îmi pare că n-am venit să te văd, eram prin zonă cu biţa…
fac numa” prostii în ultimul timp..
PS: şi eu am avut PEGAS (verde)
şi eu merg cu biţa dimineaţa la serviciu..

O admiratoare
Utilizator
O admiratoare

aoleu, ce frumos…!!! :X