am citit Sapiens și m-a pus la locul meu

Mie nu mi-a plăcut istoria la școală. Cînd a învățat fie-mea pentru bac la istorie, mi-am amintit și de ce: era doar o înșiruire anostă de date și evenimente care nu păreau să mă privească și care trebuiau memorate papagalicește. Nimeni, niciodată nu mi-a spus istoria ca pe o poveste la școală. M-am și mirat cînd am dat de primele romane sau filme istorice că istoria poate fi atît de faină.

M-am apucat de Sapiens fără să știu la ce să mă aștept și m-a prins de la prima pagină. Atît de tare că după fiecare capitol îi povesteam lui bărbatu-meu, fascinată, de aproape nu mai are nevoie să o citească și el. Ceea ce nu voi face și cu domniile voastre.

Am văzut la un moment dat un film care pleca cu imaginile de undeva de pe pămînt, dădea zoom-out, ieșea din galaxie, se ducea hăăăt în univers, pînă unde pămîntul nu mai conta nici măcar ca particulă infinitezimală. Îmi amintesc senzația de călcîi de furnică pe care am avut-o urmărindu-l, cu interesele mele de călcîi de furnică care se crede important. Asta am pățit și citind Sapiens: m-a pus la locul meu rapid. Și tare faină e senzația. M-a ajutat mult să mă detașez de nimicurile care îmi dădeau anxietate, mi-am reevaluat importanța la scara istoriei și speciei, am rîs de mine și am decis să o recitesc de fiecare dată cînd mi se pare că are vreo relevanță ce fac sau cine sunt. Bine, mai pățeam asta și cînd stăteam noaptea întinsă în iarbă sau pe plajă și mă uitam la stele. Păcat că mereu dispărea repede.

Yuval Noah Harari este în mod clar noua stea pe firmamentul istorico-literar-bestselling authors. Și e foarte bine. Era nevoie mare de cartea asta. Ce face Harari e să explice cum a ajuns Homo Sapiens, un mamifer aflat undeva la mijlocul lanțului trofic acum 200.000 de ani, care se hrănea cu resturile lăsate de celelalte mamifere mai mari, să stăpînească planeta, trecînd prin cele mai importante momente ale istoriei. A reușit să facă asta fiindcă a fost singura specie nu care a știut comunica, cum greșit se crede, ci care a putut să comunice despre lucruri care nu există în realitate. Iar azi, ficțiunile comune, împărtășite de toți membrii speciei, au devenit mai reale decît lucrurile palpabile pentru noi. Citind, mi-am dat seama că știam greșit o mulțime de lucruri, iar pe altele deloc, dar mi-am și înțeles mai bine natura umană. De exemplu, Harari vorbește despre importanța bîrfei în dezvoltarea umană, care s-a bazat îndeosebi pe cooperare. Bîrfa e esențială în cooperare, ajută la cunoaștere și stabilirea încrederii. M-am liniștit mult. Și mai mult m-am liniștit cînd am aflat că nu am fost făcuți să înțelegem matematica și că, în continuare, doar un mic procent de minți umane pot abstractiza și înțelege formulele matematice. Nu sunt proastă, deci, sunt doar om.

Nu există capitol neimportant sau neinteresant sau negenerator de aha-uri în cartea asta, Harari urmărește omul de-a lungul revoluției cognitive, agricole și științifice și face un inventar ușor sinistru al efectului pe care Sapiens l-a avut asupra planetei de la revoluția cognitivă încoace. Omul, așa cum îl știm noi, este un produs foarte nou, al ultimilor 200 de ani, tributar însă celor cîteva zeci de mii de ani în care a evoluat foarte lent.

Foarte interesante sunt și considerațiile istoricului despre viitor, drept care mi-am luat și Homo Deus, scurtă istorie a viitorului, următoarea lui carte. Abia aștept să o citesc.

O carte foarte, foarte mișto, pe care o super recomand. Care m-a făcut în mod clar mai deșteaptă sau măcar mi-a dat senzația, iar asta e oricum neprețuit. Cred că e o carte pe care ar trebui să o citească toată lumea, e foarte bine scrisă, curge excelent, are poveste și umor, iar capitolele despre discriminarea sexuală și rasială ar trebui predate în școli.

O găsiți aici, cu reducere și transport gratuit.

(Poza cu cracii e ca să crească reach-ul cultural)

Iar aici am scris și despre Homo Deus.