Serile astea mă prind pe terasă, cuibărită în șezlong. Răcoarea asta caldă și cumplit de calmă. Sub mine orașul scânteiază tăcut, iar deasupra cerul, ca un onix imens, negru, cu luciri reci. Din pădure se scurge un fior întunecat și aproape lugubru dacă nu ar fi atât de familiar, iar din ierburi un țârâit lichid, de greiere neliniștit. Noaptea își închide pleoapa peste mine și eu mă încăpățînez să stau afară, înfofolită în pătura moale. Îmi plac la nebunie serile astea de vară, le închid în mine, adînc, cu mireasma lor fierbinte de ierburi pîrjolite, cu țârâitul lor monoton, dătător de liniști, cu luminile orașului palpitînd jos și ale cerului sus, cu aerul neverosimil de cald și parfumat, cum numai în august poți respira, cu mine întinsă, aproape adormită, ascultînd sunetele nopții foșnite.
Nu pot să se termine vara.
Nu-i puneți capăt.
Vă rog.
si vor fi din ce in ce mai intense serile astea spre sfarsitul verii. Iti astept senzatiile de septembrie. Ca tare misto le mai exprimi!
Vei fi numita responsabila pentru sfarsitul verii care va urma, din moment ce constientizezi ca aceasta se va sfarsi…
ma paralizeaza gandul ca ziua se va face din ce in ce mai mica si va veni vremea ploioasa… ce nu suportam pana acum toamna, dar anul asta va fi cumplit de greu fara tata.. pe 20 oct ar fi implinit 66 🙁
daca ai fi pozat nud printre maci… ( misto fantasma, asa-i ? 🙂 )
poate am și pozat 😉
Gândeşte-te şi la oamenii trişti. Lasă vara să se termine, primeşte toamna şi uită-te la fețele oamenilor ca mine cum se schimbă din tristețe-n bucurie.
Lasă ca tristețea altora să fie bucuria mea, iar eu voi lăsa ca bucuria ta să-mi fie tristețe.
cum te-ai mai da cu placa atunci, daca am opri vara? 😀