Duminică, la lansarea de la Timișoara, în vreme ce răspundeam poate mai pe larg decît s-a așteptat cea care mi-a pus întrebarea: cînd ai știut că nevoie de ajutor, de terapie, de medicamente?, am avut o senzație super stranie că vorbesc despre altcineva, nu despre mine. Că nu se poate ca aia să fi fost viața mea. Că e imposibil să fi arătat așa. Și că era qvasi-imposibil să mă fi aflat acolo, zîmbind, povestind cu atîta lejeritate despre toate episoadele mele de depresie, care au început în clasa a șasea și au continuat toată viața, despre anxietate și atacuri violente de panică, despre toate tragediile din viața mea, despre cum era să mor de cîteva ori, despre pierderi și alegeri greșite. Că e qvasi-imposibil să fi rămas întreagă la cap.
Și totuși.
Iată-mă aici. La 41 de ani, pe cît de bine se poate să fie un om cu istoria mea. Nu m-am sinucis înainte de 35, cum eram convinsă cîndva. Ba dimpotrivă, sunt în cel mai bun loc în care am fost vreodată, adică în mine însămi.
Nu am fost niciodată mai bine cu mine decît sunt acum, în ciuda faptului că nici azi viața mea nu e roz cu mov și cu sclipici, cum zicea fie-mea cînd era mică. Viața nimănui nu e așa, de fapt, iar asta e una dintre revelațiile pe care le-am avut în ultimii ani și care m-a ajutat să mă întorc mereu spre mine, să nu mă mai compar cu proiecții nerealiste, cu imagini disimulate, cu povești mincinoase.
Am învățat enorm de multe lucruri în ultima parte din viața mea. Și am să îmi mulțumesc mie însămi pentru o serie de decizii pe care le-am luat și de care m-am ținut și care m-au adus azi aici unde sunt. Sigur că a mă căuta pe mine, a mă vindeca pe mine, este cea mai importantă dintre ele.
Ce am învățat pînă la 41 de ani:
Că nu devii adult pînă nu vindeci copilul rănit care ai fost. Și vei fi un copil în costumul prea larg de om mare, care se va comporta ca un copil atunci cînd îi vor fi apăsate rănile pe care le poată pe sub cămașa scrobită de adult. Vei fi un copil cu propriii tăi copii și îi vei obliga să fie ei adulții, în multe situații, iar asta va fi o povară prea grea pentru umerii lor mici. Și pentru asta, dacă ajungi să conștientizezi, va fi foarte greu să te ierți.
Că nu în exterior trebuie să cauți iubirea, validarea, iertarea, vindecarea, sprijinul, ci în tine. Ele sunt toate acolo, dar au fost acoperite de spaime și mecanisme de apărare. Și că e nevoie să le exfoliezi, una cîte una, ca să ajungi la tine, la esență. E un drum greu, lung, dureros, însă duce la o adevărată comoară, singura care contează, de altfel.
Că fiecare întîmplare care te destabilizează are menirea, pe termen lung, să te scuture și reașeze pe un drum mai bun decît cel pe care te aflai înainte. E greu să vezi asta atunci cînd te afli în mijlocul ei, în vertijul de emoții și spaime, însă odată ce te poți da în spate cît să vezi imaginea de ansamblu, înțelegi că la fiecare cădere ai primit o șansă să te întorci spre tine, să vezi ce trebuie să schimbi, ce trebuie să accepți, ce trebuie să faci ca să fii mai bine.
Că poți fi bine, oricît de rău ai fi fost cîndva. Și că de tine depinde. Întotdeauna, de tine depinde. Responsabilitatea vieții tale e mereu în mîinile tale.
Că e în regulă să fii mediocru, iar nevoia de a fi cel mai bun are în spate o rană, iar odată ce începi să vindeci această rană începi să înțelegi că cel mai important e să fii tu bine, nu cel mai. Așa am ajuns să nu mă mai tem să fiu ceea ce sunt, un om mediocru, un scriitor minor, o mamă ok, o nevastă ok și să mă compar mereu doar cu mine, să încerc să mă depășesc pe mine, nu să fiu în concurență mereu cu alții, mai exact cu proiecțiile mele despre alții.
Că orice relație este o frînghie cu două capete, iar unul dintre ele se află mereu la tine, așa că nimic nu se poate întîmpla fără știința sau acordul tău, căci ai mereu opțiunea să lași capătul tău jos cînd frînghia aceea nu în loc să te susțină, te înlănțuiește, te sugrumă, îți face rău.
Că cea mai importantă persoană din viața ta ești tu. Și că în fiecare zi trebuie să faci ceva pentru tine, ca să fii pe plus, fiindcă dacă tu ești pe minus, nu ai cum dărui nimic, nimănui, căci nu ai nici măcar pentru tine. Nici timp, nici atenție, nici iubire, nici grijă, nici bucurie. Cîtă vreme m-am pus mereu pe ultimul loc și am tot încercat să dau de unde nu aveam, m-am îmbolnăvit, am suferit, am disimulat și, mai grav, am dăruit nu ceea ce aș fi vrut, ceea ce am intenționat, ci ceea ce aveam în realitate, iar asta a făcut mai mult rău decît bine.
Că mai ales copiilor le dăm nu ceea ce ne dorim la modul ideal, nu îi învățăm ceea ce ne-am dori, ci ceea ce avem și suntem noi. Iar ei nu sunt niciodată problema, ci noi suntem, întotdeauna. Dacă copilul îmi e rău (în orice mod arată el asta) e semn că la mine nu e ceva în regulă și trebuie urgent să fac ceva cu problemele mele. Copilul e oglinda mea, din toate punctele de vedere, ca să fie el bine trebuie să fiu eu bine. Nu întîmplător acum trăiesc cea mai frumoasă perioadă din viața mea cu fetele mele.
Că partenerii noștri vin în viețile noastre cu niște lecții pe care avem nevoie să le învățăm. Nu îi alegem întîmplător, nu ne aleg întîmpător. Uneori, lecțiile sunt extrem de dure și dureroase, iar dacă trecem prin ele fără să ne punem întrebări, fără să ne udăm penele, se vor repeta la nesfîrșit, pînă înțelegem și integrăm ce avem de înțeles și integrat.
Că toată lumea suferă, toți duc o viață complicată, plină de dureri și răni nevindecate, și că singurul lucru pe care îl putem face e să înțelegem asta, din interior, să nu judecăm, să oferim blîndețe chiar și celui mai înverșunat. Nu mereu ne va ieși, și e în regulă și asta, suntem oameni și greșim, reacționăm în funcție de propriile dureri.
Că în spatele fiecărei acțiuni, oricît de altruistă pare, se află o nevoie sau o rană, chiar dacă mintea noastră alege să nu le vadă și să găsească justificări. Și că uneori taman mintea noastră, cea pe care ne bazăm cel mai mult, ne poate minți și trăda. Și că taman emoțiile (cele pe care le ascundem cel mai mult), atunci cînd învățăm să le dăm voie să se manisfeste și le ascultăm, sunt cei mai buni profesori.
Că și binele, și răul, ambele se află deopotrivă în noi, iar ce manifestăm din ele este alegerea noastră, de prea multe ori inconștientă. Și că a deveni un om bun este o muncă de zi cu zi cu sinele. Iar a fi bun nu înseamnă să negi părțile rele, să te orbești la ele, ci dimpotrivă, să ajungi să le cunoști, să te împrietenești cu ele, să le îmblînzești știindu-le.
Că cea mai importantă întîlnire pe care o poți avea în viața asta, dar și cea mai grea, cea mai dureroasă, este cea cu tine, cel adevărat, dincolo de măști, de scuturi, de minciună, de orbire intenționată. Cînd poți sta drept, cu ochii larg deschiși, în fața ta, de acolo încep vindecarea și viața.
Că fiecare dimineață în care te trezești viu e un dar, iar darul ăsta nu e infinit, se va sfîrși într-o zi de care (nu) îți amintești deja. Și că de tine depinde cum o trăiești, ce faci din ea, dacă decizi să o irosești, să o amîni la nesfîrșit, sperînd că într-o zi va fi bine de la sine.
Astea sunt cîteva dintre lecțiile mele pînă la 41 de ani. Despre mine am vorbit, chiar dacă am folosit tehnica scrisului la persoana a doua. Sunt adevărurile mele, personale și extrem de subiective. Nu dau sfaturi, am înțeles că a da sfaturi necerute este doar o formă de a(-mi) exercita nevoia de control, ci împărtășesc din experiența mea, cu speranța că va ajuta pe cineva, cumva.
Și eu am găsit nedrept că e nevoie de atîta muncă pentru a ajunge să mă bucur de viață, speram mai demult că se va întîmpla de la sine, fără prea mare efort din partea mea. Apoi am înțeles că viața nu e ceva ce are loc în afara mea și nici o vacanță pe o plajă exotică, ci un loc accidentat, prin care trebuie să-mi fac eu drumul meu, cît mai drept, cît mai folositor pentru mine și pentru alții. Și că nu vreau să trăiesc stînd pe margine, ocolind, evitînd, ci vreau să trec de-a dreptul, să croiesc un drum larg, să las o urmă cît mai omenoasă după mine.
(foto: Daniela Rațiu)
Atât, atât, dar atât de adevărat, frumos și… folositor. Mulțumesc, mulțumesc pentru că împărtășești cu cei din jur o așa comoară… Experiența ta! Să fii împlinită!
avem mai putin de 10 ani cand tatal meu, care avea o inima malformata, mi-a spus : fiecare zi in care te trezesti de dimineata e un dar, primeste-l, altii nu il mai au….nu stiu de ce, dar cuvintele lui, in momentul acela, s-au lipit de creierul meu instant. in mai putin de 3 ani, el nu a mai beneficat de darul unei zile. cand am citit articolul tau am inteles cat e de universal mesajul pe care el mi l-a transmis si cat de pretios a fost darul pe care l-am primit atunci. ziua pe care o avem in… Citește mai mult
Frumos. Multi inainte! 🙂
I feel you. Ai scris tare fain.
Multumesc ca impartasesti! Este incurajator sa vezi evolutia si intelegerea. La multi ani! 🙂
La multi ani linistiti !
Ce bine ca esti, ce bine ca te-am gasit.
Multumesc!!!La mulți ani fericiți!!!💐💐💐💐
La multi ani! E unul din cele mai frumoase articole recente.
„speram mai demult că se va întîmpla de la sine, fără prea mare efort din partea mea. Apoi am înțeles că viața nu e ceva ce are loc în afara mea”
Ce mult timp am petrecut in locul asta, sperand si rugandu-ma sa fie adevărat….ce bine ca am inteles in sfarsit si am plecat de acolo.
Multumesc, Petronela!