ce mi-am dorit de ziua mea. și am primit.

Sunt atît de bucuroasă și vreau să împărtășesc: ieri, fetele au semnat contractul de închiriere și au plătit pînă în octombrie chiria unui apartament micuț, dar curat, într-o zonă destul de îndepărtată de centrul Bucureștiului, dar înverzită și liniștită.  Plus garanție și comision. Banii (8000 de lei toate cele descrise plus bani pentru mutare) i-am trimis Anei Barton, care s-a întîlnit cu ele. A fost o căutare febrilă, zi lumină, pe siteuri și cu agenții, nu știam că e atît de greu de găsit un apartament la un preț decent în București, în fiecare zi am sperat că aia va fi ziua, dar ne-a luat două săptămîni să reușim. Două săptămîni grele pentru ele, care nu au mîncat și nu au dormit în așteptarea marii schimbări. Le va mai lua încă două-trei zile să se mute cu totul, să își aducă lucrurile pe care le mai au din satul în care au stat pînă acum.

Iată primele lor reacții:

Urmează ca, după ce se mută, să facem niște investigații medicale, Ana va merge cu ele și pentru o altă opinie la un alt medic psihiatru, să vedem ce variantă de medicație e cea mai potrivită pentru fată. Are nevoie de ochelari, așa că va face și un consult oftalmologic, iar eu mă voi ocupa aici, la Brașov, să îi fac ochelarii la preț de producător. Apoi mama, după ce își va trage sufletul, își va face CV-ul și deja am niște contacte unde le voi trimite, vom căuta un job potrivit pentru ea. Pînă atunci, mai sunt 5400 de lei cu care vom face toate astea și din care vor avea din ce trăi, ce mînca și pentru medicamente pînă își vor reveni și vor putea să se întrețină singure. Mă voi ocupa, mai departe, personal ca acești bani să fie folosiți judicios.

Nu am cuvinte să vă mulțumesc pentru felul în care ați răspuns dorinței mele. Ați făcut un lucru minunat: ați dat adăpost și hrană și medicamente acestor ființe greu încercate de soartă. Le-ați dat șansa unui nou început. Nu există vorbe care să definească asta. Să vi se întoarcă tot binele înzecit! Cît despre mine… m-am analizat îndelung să văd de ce a fost atît de important să le ajut.

Și m-am întors în timp cu 10 ani, cînd într-o noapte geroasă de februarie, după o ceartă cu soacra mea (la care abia mă mutasem din nou, într-o încercare eșuată de a mă împăca cu soțul meu) soacră ce este rudă apropiată cu Hagi Tudose, care nici în ziua aia nu le lăsase pe fete să aprindă lumina să scrie și să se joace, fiindcă consumau curent (pe care eu îl plăteam), am fost dată afară din casă cu doi copii mici, fără să am unde mă duce. Mama mea mi-a zis că nu mă poate primi acasă, că o facem de rîs că uite, vin acasă singură, e rușine să fii divorțată. M-a primit o prietenă, dar nici ea nu a putut să ne țină decît o săptămînă. În următoarea săptămînă, am rămas, brusc, și fără serviciu. Cîtă disperare a fost în sufletul meu atunci, numai eu știu și oricine a trecut printr-o astfel de situație. Nu aveam unde mă duce, așa că am sunat-o pe mama și i-am zis că e musai să mă primească, că realmente nu avem unde merge. M-a primit cu fetele, însă mi-a pus în vedere să nu dureze mult, pînă la vară să găsesc o soluție, că ei au viața lor și îi deranjăm. Cuțite înroșite au fost vorbele mamei, și prima, și a doua oară, și cu greu am putut să mă iert că m-am lăsat să ajung în situația aia în care jurasem la 18 ani, cînd am plecat de acasă, să nu ajung: să mă întorc acolo, umilită, credeam atunci. Mi-am găsit job a treia zi, unul mult mai bun decît cel pe care-l pierdusem, iar în mai puțin timp de cît primisem de la mama, m-am mutat cu chirie, împreună cu o colegă de serviciu, fiindcă nu îmi permiteam chiria întreagă. Imediat după, am început să fac niște atacuri violente de panică, care au durat un an și care au trecut abia după multă terapie și medicație.

Azi văd lucrurile altfel, însă rana aceea a rămas, iar ajutîndu-le pe ele, am ajutat-o simbolic și pe mama singură care eram acum 10 ani, prinsă în acea situație cumplită. Mi-am vindecat rana aia, intermediind binele spre ele. Și am dat mai departe și binele care mi s-a făcut, alte dăți, și mie, atunci cînd am învățat să cer și să primesc ajutor. Am scris lucrurile astea dureroase pentru mine pentru că eu știu că întotdeauna compasiunea, faptele bune, toate ne ajută și pe noi, cei care le facem, în feluri uneori nebănuite. Și pentru că eu scormonesc și analizez, am vrut să fiu sinceră și să vă spun și vouă ce am descoperit despre mine, ce durere m-a împins spre a le ajuta pe ele acum.

Vă mulțumesc, ați făcut un mare bine!

(am scris în corpul textului vechi, ca să rămînă aici totul, și ce am scris de ziua mea, și continuarea fericită. mulțumesc, mulțumesc, mulțumesc! a fost cel mai frumos cadou pe care l-am primit vreodată.)

Adaug mulțumirile lor către voi, primite acum:

***

21 mai

Azi împlinesc 41 de ani. E o vîrstă frumoasă. Mă simt tînără și vie. Și foarte norocoasă, deși cine îmi știe istoricul ar putea să creadă altfel. Acum niște ani am început să pășesc spre mine, iar una dintre deciziile pe care le-am luat a fost să încerc să fiu un om bun. Fiindcă a fi om bun nu ne este tuturor natural. Fiecare rană pe care o capeți te face să înalți un zid, să ridici un mecanism de apărare, iar uneori mecanismele astea sunt furie, răutate, venin, invidie, lașitate șamd. Pe toate le-am avut și încă le am și eu. Suntem, în aceeași măsură, și bine, și rău. Ca în povestea aceea, în noi trăiesc ambii lupi, și lupul binelui, și lupul răului, iar dintre cei doi devine cel mai puternic acela pe care îl hrănești.

Așa că eu am decis, conștient, să hrănesc cît pot lupul binelui.

Sunt un om norocos fiindcă am un acoperiș deasupra capului, doi copii sănătoși, un bărbat care mă iubește, am ce pune pe masă, există în jurul meu oameni care mă iubesc și apreciază, precum și mulți oameni care mă citesc. Sunt privilegiată.

Există în viața mea cineva care nu are norocul meu. O femeie cu cîțiva ani mai mare decît mine, cu o fiică de vîrsta fiicei mele mari. În urmă cu doi ani, fiica, o fată frumoasă, sensibilă și talentată, artistă la fel ca fiica mea, a făcut un episod psihotic în urma căruia era să moară, făcîndu-și rău. Așa a debutat la ea o boală psihică cumplită, tulburarea bipolară. O cunoșteam bine înainte, am văzut-o și după de cîteva ori. Tulburarea bipolară (pe vremuri i se spunea maniaco-depresivă din cauza succesiunii episoadelor maniacale cu cele depresive) este o boală psihică ce poate fi extrem de invalidantă, mai ales atunci cînd perioadele de manie sunt dublate de psihoză, ca în cazul ei. De la primul episod pînă acum, fata a trecut prin mai multe succesiuni manie/depresie, mai multe internări la Obregia, mai multe tratamente cu antipsihotice, antidepresive, medicamente pentru manie, iar pe fundal, mama a rămas fără tot ce avea, fără casă, fără job (a stat și a îngrijit-o non-stop). În urmă cu cîteva luni am pierdut contactul cu ele și m-am temut că ceva rău li s-a întîmplat. Mereu am încercat să mă pun în locul mamei, nici nu era greu să empatizez, și mă paraliza gîndul că aș putea trece prin așa ceva.

Am reușit să dau de ele acum o lună. Au fost nevoite să plece din București și s-au aciuat într-un sat, unde au ajuns să trăiască din mila preotului din sat. Nu mai aveau nici telefon. Mîncau doar cartofi prăjiți. Și nu mai aveau ce să poarte. Am făcut un pachet uriaș pentru ele, mi-am donat rochia în care m-am măritat în urmă cu doi ani (azi e și aniversarea căsătoriei), am trimis. Cînd m-a sunat mama plîngînd în hotote să îmi mulțumească, mi s-a rupt inima în zece bucăți. Am plîns de multe ori în ziua aia. Mi-au trimis poze probînd hainele trimise de mine și mi-au zis că au rămas pînă noaptea tîrziu treze ronțăind legume și fructe din care nu mai gustaseră de mai bine de o lună. Mi-au zis că a fost prima zi în care au rîs de multe luni încoace.

M-am tot gîndit cum să le ajut mai mult. O boală psihică, deși e tot o boală, poate deveni o stigmă teribilă, așa că nu o pot expune pe fată. Înțeleg perfect, deși mă revoltă nedreptatea teribilă, nevoia mamei de a o proteja. Așa că am decis să îmi donez și ziua de naștere. Mi se pare îngrozitor de trist și de greu să ai un copil care să aibă nevoie de terapie, medicație, dar tu să nu ai momentan cum îi oferi nici măcar un acoperiș decent deasupra capului și mîncare. Ce aș vrea eu, la modul ideal, ar fi să strîng atîția bani cît să se poată muta înapoi în București, unde să poată să se trateze fata, iar mama să muncească să se poată întreține. Să le redau demnitatea (sunt oameni de familie bună, educați) și speranța unei vieți cît se poate de normale în condițiile date. Un bipolar poate trăi, sub tratament și cu terapie, o viață aproximativ normală.

Așadar, dacă vreodată ceva din ce am scris aici v-a ajutat, dacă vreți să-mi urați în vreun fel la mulți ani, dacă aveți încredere să o faceți în aceste condiții, în care nu le pot dezvălui identitatea, donați un leu pentru ele. Pentru mine. Din zecile de mii de cititori care trec pe aici mereu, dacă cîteva mii vor da un singur leu, vom putea să le ajutăm să aibă un început de viață mai bună. Dacă aș avea un singur leu pentru fiecare mulțumesc pe care îl primesc de la oamenii care mă citesc, aș putea sigur să le ajut pînă la capăt.

Asta vreau eu de ziua mea, azi. Să ajut doi oameni grav loviți de soartă, care nu au norocul meu, să fie sănătoși și să aibă ce mînca.

Să fim înțeleși, orice gest caritabil este în primul rînd un gest pe care îl facem pentru noi înșine. Ajutăm ca să ne simțim bine, să fim oameni buni, să dăm un scop și valoare vieții noastre. Cred cu tărie că cel care dăruiește este la fel de (dacă nu cumva mai) cîștigat precum cel care primește. Și că doar în felul acesta energia binelui poate curge în lume: ajutînd atunci cînd putem, dar mai ales atunci cînd nici nouă nu ne e tocmai roz, însă ne e de zeci de ori mai bine în comparație cu cel care are nevoie de ajutorul nostru. Mîine, e posibil să fim noi cei care avem nevoie de o formă de ajutor sau poate am fost ieri cei care l-au primit.

Las aici cîteva frînturi din discuțiile mele cu mama, protejîndu-le identitatea.

Contul este: IBAN: RO85INGB0000999900182614, Nume: Elena Petronela Rotar – Cotoban.

paypal: contact@petronelarotar.ro

Mulțumesc din inimă, în numele meu și al lor. Să vă dea Dumnezeu sănătate și să vi se întoarcă înzecit, atunci cînd aveți nevoie!

(Vă voi ține la curent cu tot ce voi întreprinde, firește).

PS: Vă mulțumesc tuturor pentru gîndurile bune, primesc încontinuu mesaje, azi mă voi afla la volan o mare parte din zi așa că nu voi apuca să răspund, însă o voi face, în parte, fiecăruia, cum apuc. Mulțumesc!

UPDATE: pînă azi, 22, la ora 9.00, erau strînși undeva spre 1800 de euro în cont. Deja am început să căutăm casă, dorința mea se împlinește. Estimez că în maximum o săptămînă, vom reuși să găsim și să se mute înapoi în București. Voi reveni cu un post separat la final, acum vă mulțumesc din suflet tuturor! Fiecare ban va merge pentru încă o zi în plus de siguranță la chirie și pentru mîncare și tratament. Mă înclin, sunteți minunați!

UPDATE 2: acum sunt 9000 de lei în cont, în weekend mă voi afla în București cu ele să căutăm un apartament în care să se mute, sper să se mai strîngă niște bănuți, să plătim pe cît mai multe luni în avans, să fie ceva bani și de mîncare pentru început, căutăm un job și pentru mamă (a lucrat în învățămînt), dacă știți ceva, dați un semn în privat, prietena mea dragă Ana Barton, care le cunoaște și ea, le va fi alături de acolo, pentru partea medicală și ce mai au nevoie. Inutil să mai spun ce bucurie le-am pricinuit împreună. Mă înclin cu tot sufletul în fața voastră. Mulțumesc!

(Cînd se va termina tevatura, voi reveni cu un articol separat cu tot ce am reușit.)