Beau ceai de tei cu miere şi lămîie. Ceai de flori de tei adevărate, nu la plic, culese cu mîna din teiul din faţa porţii alor mei. Teiul ăla în care m-am cocoţat dintotdeauna şi mă aburc şi acum, spre oroarea mamei, şi care se umple de flori ameţitoare în fiecare început de vară. Sunt leşinată după mirosul florilor de tei. Şi valea asta, unde stau acum, se umple toată de miresme iar asta e una dintre fericirile mele mici, dar mari. Beau ceai de tei şi ceaiul de tei e madlena mea în seara asta. Scotoceşte nesimţit în buzunarul memoriei involuntare. Şi mă aruncă în camera bunicilor mei.
Pe soba cu lemne şi plită bolboroseşte ceainicul şi florile de tei sunt roşiatice de la atîta fiert. Mama-mare aruncă flori proaspete peste flori vechi, zice că nu are ce rău să facă. Eu le-am cules. M-am suit în teiul din faţa casei, că mă dau în vînt să mă urc în copaci. Am rupt crenguţe înflorite, cu nasul plin de polen, şi le-am aruncat jos. Tata-mare stă la masă şi unge o pită cu untură. E cald la ei în cameră şi miroase ademenitor a ceai. Lîngă sobă e un dulap mare şi alb, iar sus, pe dulap, nişte recipiente de faianţă pe care scrie ce conţin şi pe care le tot citesc de cînd eram mică pînă le-am învăţat pe de rost ordinea. Zahăr, Gris, Cafea, Pesmet. La curăţeniile generale le golim, le spălăm şi apoi le umplem din nou, iar cînd mama-mare le aşază greşit eu mă urc pe taburet şi le pun în ordinea în care îmi sună mie în cap bine şi sonor, ca să le pot citi cu voce tare în mintea mea de cîte ori mă uit pe dulap. Zahăr, Gris, Cafea, Pesmet.
Pe partea cu patul, e o carpetă colorată, ţesută, care acoperă aproape tot peretele. Îmi place carpeta aia, dar şi mai tare îmi place aia din camera bună, unde nu stă nimeni şi e frig mereu. E pluşată şi nouă şi înfăţişază nişte căprioare adăpîndu-se şi un cerb cu coarne maiestuoase. Am pus-o pe mama mare să îmi promită că atunci cînd moare o să îmi dea mie carpeta aia, dintre toate nepoatele, că eu sunt cea mai mare. Uneori mă cert cu vară-mea, că şi ei îi place şi o vrea, dar ei i-am zis să se mulţumească cu cerga miţoasă albă, carpeta e a mea. În plus, ea are şi o păpuşă Nadia în costum de gimnastică şi cu medalie la gît. Deasupra carpetei cu cerb e o poză înrămată cu mama-mare mireasă şi tata-mare mire, retuşată de fotograf. Stau ţepeni şi foarte tineri şi mama-mare e tare frumoasă, iar eu cînd ajung acolo nici nu ştiu la ce să mă holbez mai repede, la ei doi sau la carpeta cea superbă care o să fie a mea.
În camera unde dorm bunicii mai e o ladă de lemne vopsită în alb şi acolo îşi lasă bunul seara pantalonii care zornăie de fise de 5 lei şi 3 lei şi 1 leu şi în care mai cotrobăi eu şi sustrag cu îndelung exersată dexteritate cîteva monede cu care îmi cumpăr de la cofetărie prăjituri cu glazură de şorbet roz. Sunt moartă după prăjiturile alea şi nu îmi dau seama dacă tata-mare se prinde că sunt cam hoaţă şi îi fur monedele şi tace complice, că ştie că îmi plac prăjiturile, sau chiar e zăbăuc şi nu ştie ce avere are în buzunarele nădragilor. De zis nu îmi spune nimic şi eu mă cam fofilez cînd vine vorba de bani la masă.
În ultima vreme, cam de cînd am început eu să merg la şcoală, se cam ceartă. Mama-mare e geloasă foc. Pe tanti Olimpia de unde luăm lapte şi pe Brăneanca. Cum vine de la lapte, începe să îl întrebe dacă a bulit-o pe Limpi. Eu nu înţeleg ce e aia şi mi se pare ciudat că ea îl trimite după lapte şi tot ea îl ceartă de ce s-a dus şi a stat atît. Dacă femeia nu mulsese vaca încă, ce vina avea tata-mare? Mie nu îmi place cînd se ceartă. Eu mă ascund la ei în cameră fiindcă dincolo e tata. Şi tata nu o suportă pe mama-mare şi nu o să vină să mă caute şi plesnească aici. Şi nici tata-mare nu îl lasă, tata-mare e mare şi cred că pînă şi lui tata îi e frică de el. Aş vrea să nu se mai certe. Adică să nu îl mai certe mama-mare, că el nu zice nimic, numai rîde, mai taci odată tu boreasă. Iar eu citesc în cap, cu voce tare: Zahăr, Gris, Cafea, Pesmet. Nu îi înţeleg pe oamenii mari. Eu cînd o să fiu mare nu o să îl cert pe soţul meu dacă merge după lapte fiindcă l-am trimis eu. Şi nu o să îmi bat nici copiii.
Cînd ceaiul e fiert, mama-mare îmi pune lămîie şi miere şi îmi dă să beau cu pîine cu untură. Muşc şi sorb, untura nu îmi prea place, mă strîmb şi cer unt, în loc. Tata mare mă suduie hîtru, tu-ţi ceara ta de copchil, dacă-ţi dau două te lipchiesc de peretele ăla, auzi că nu-i bună untura, boreasă! Ştiu că zice numai aşa, nu bate niciodată pe nimeni, dar îi plac înjurăturile astea cu ceara şi cristelniţa şi crucea şi anafura, că atunci cînd nu zideşte, cîntă la biserică şi adună lumînările, cred de aia îi vine să zică de ceară.
Beau ceai şi zîmbesc amintirilor care au năvălit peste mine, fără să fi aruncat buzduganul înainte. Tata-mare a murit la scurtă vreme după aia, iar pe patul de moarte, cu puţin timp înainte să se ducă, i-a spus boresei că le bulise pe Limpi şi Brăneanca, iar mama mare a zis că ar fi putut să moară şi fără să îi spună asta. Dar pentru asta tot l-a plîns pînă i s-au decolorat de tot ochii. Au murit şi carpeta şi dulapul alb, cu borcanele de faianţă pe care scria Zahăr, Gris, Cafea, Pesmet. Fetiţa aia trăieşte încă, păpuşă rusească mititică şi pitită în şirul lung de păpuşi ruseşti şi destul de tragice pe care îl ascund ochii mei. Şi teiul din faţa casei, de unde adunam flori pentru ceaiul bunicilor.
*acest text face parte din volumul alive – 2014, editura Herg Benet (poate fi comandat aici, cu autograf)
