poupée russe

demistificarea asta. desulemenirea. doare, știi?

sunt ca o păpușă rusească. (sau era ruletă? sau poate montagne, totuna). scot din mine, rînd pe rînd, păpușile mai mici și le examinez cu atenție. exact așa mă simt. mă uit la ele ca și cum nu ar fi eu. bucăți de mine. ca și cum ar fi de capul lor. cum au și fost, fiecare, cîndva. îmi vine să le dau palme. le scot, una cîte una, una din alta. de alea mici mi-e drag și grijă. le-aș ocroti, le-aș iubi. le-aș șterge lacrimile. nu pot să fac nimic. altora, le-aș da palme peste fățucile lor cu obrăjori roz. ăsta e rolul grafoterapiei, au zis și psihologii: să accepți că nu te poți amesteca acolo. că nu poți să faci nimic. te uiți doar: teribil de jegoasă treabă.

uite-o pe asta mică de tot. cît e de julită. cu ochii ei mari și negri și îndurerați. dacă ar ști ce-o așteaptă s-ar rostogoli încet, pînă pe marginea dulapului și și-ar da drumul de acolo pe dușumea. s-ar spage bucățele mici, nu ar mai încăpea în interiorul alteia. s-ar rupe șirul – efectul fluture. astalaltă, mai mare. e plină de sînge. are maximum șaptișpe ani. și fiecare se conține pe ea însăși.

mă scot pe mine din mine și mă examinez ca la doctor. o mie de mii de mine. aici prea slabă, acolo prea tristă, dincolo fericită. radiografii. tu știi perfect: locul ăsta e o radiografie de mine. de fiecare eu. eu la 30 de ani si 4 zile. eu la 28 si 2 luni și o zi. eu la 14. eu la 3 ani jumate. după fiecare întîmplare, am fost o altă eu. după fiecare cuvînt scris aici sunt altă eu. neuropsihologilor le-a luat aproape 3 mii de ani să descopere treaba asta pe care o spuseseră atît de frumos grecii. uite, cunosc anatomia creierului pe dinafară. știu traiectoria sinapselor mele, dendrită cu dendrită. știu ce hormon va secreta hipotalamusul în momentul în care voi termina de scris asta. știu anatomia tristeților și a bucuriilor mele. emisfera stîngă și emisfera dreaptă. nu mă ajută la nimic. tot trebuie să intru cu dinții, ca psihiatrul lui Vian, să curăț latrina.

iau fiecare păpușică și o scutur, să aud cum zornăie pe interior. acolo e diferența – înăuntru.

tot voi intra peste tot, voi scormoni, voi rîcîi, fără să îmi pese că doare. no pain, no gain. o să scot păpușile alea. o să le decojesc de vopseaua aia nouă, neverosimilă și o să le privesc așa cum sunt. dezgolite. cu sufletele la vedere, hai, și tu, și tu. nu o să mă scutesc de nicio vină, nu o să îmi caut nicio scuză. nu mistific nimic, nu sulemenesc, nu inventez, nu mă scuz, nu mă propun. suntem exact cine suntem, iar eu știu asta perfect. poți să îți construiești identități, virtuale sau nu, să te înconjuri de aplaudaci, poți să ascunzi adevărurile despre tine care dor. să pozezi. să vrei să crezi că ești ceea ce vinzi. să te oglindești în ceilalți și să ți se pară că ești ceea ce reflectă ei că ai fi. ceilalți nu sunt oglinzi, doar biete cioburi care nu reflectă, refractă. adică deviază, la dracu’. eu am ales să nu (mai) fac asta.

haznaua e pe jumătate golită. vina, pe jumătate iertată. exorcizarea asta. doare, știi?

e și ruletă rusească. da’ nu cu unu’. cu toate gloanțele.

iar ăsta nu e un blog. e un loc. zi-le să se descalțe de sufletele pline de noroiul de afară cînd intră.

(acest text face parte din volumul O să mă știi de undeva)