hani,

încă îmi miros mîinile a tine. paladinul.
încă îmi curgi prin plasmă, năvalnic, te las să te îneci în cascadele fosei suprasternale.
cel mai mult mă gîndesc că poate o să am nevoie de dializă ca să mi te scot din sistem. să îmi scoată tot sîngele din trup, picătură cu picătură. să mi-l cureţe de tine. să folosească ceva puternic, detergentul-minune-de-scos-99 -de- feluri-de-amorezi.  sau să mi te şteargă din creier, dendrită cu dendtrită.

eternal sunshine of the spotless mind

mă priveai albastru. şi ochii deveniseră ferestre de mansardă prin care mă uitam direct la tine în cap. vedeam acolo înghesuite toate cuvintele, buluc, unele peste altele, aşa cum le-ai ascuns de mine. şi stări. doamne, ce înghesuială, hani, mai lasă-le să zboare că o să înnebuneşti, o să se încurce între ele şi nu o să mai ştii. dă-le drumul din punga aia groasă pe care scrie paranoia în care le-ai îndesat. oricum, cîndva o să pleznească. nu simţi?
vezi tu, eu văd. ştii tu, eu ştiu. simţi tu, eu simt. pot rearanja oricînd puzzle-ul, deşi urăsc puzzleurile şi clişeul ăsta cu puzzle.

gata, şşşş. hai să ne prefacem, din nou, eu că nu am zis asta, tu că nu ai auzit. întreabă-mă de stomac, eu o să îţi răspund despre vreme. şi iubeşte-mă, iubeşte-mă ascuns, chinuit, iar eu o să pretind, chinuit, că nu ştiu nimic despre asta.

(acest poem face parte din volumul O să mă ştii de undeva, apărut la editura Herg Benet)

foto: Dan Comăniciu