nesiguranță, dulce agonie

0

Nesiguranță. Stimă de sine scăzută. Lipsă de încredere în sine.

Expresii goale de sens, clișeizate, redundante. Le auzi, nici nu mai ciulești urechea. Trec pe lîngă tine duduind, ca expresul de noapte. Sigur că trec, nu vrei să te duci acolo, în beciul ăla cu monștri. Mai bine rîzi de el, că și rîsul tot mecanism de apărare e.

Nu știu dacă voi reuși vreodată în viața asta, la 60, la 70, la 90 de ani, dacă apuc (și e posibil să apuc, dacă mă uit la bunicile mele și la speranța de viață în creștere în lume) să fiu o femeie perfect sigură pe sine. Probabil că nu. Încrederea în mine mi-a fost în așa hal maltratată încît nicio cataplasmă, fie ea și magică, nu o va putea restaura complet. Fisurile sunt adînci, cu ramificații întărite. Am dat mai încet vocea din capul meu care îmi spune că nu sunt îndeajuns și nu voi fi niciodată, însă încă îi mai aud șoapta. Îmi susură în urechea internă, precum Neghiniță, ori de cîte ori fac o schimbare, ori de cîte ori am în față vreo provocare, ori de cîte ori mă simt în competiție cu ceva sau cineva, ori de cîte ori pierd. Să pierd nu mă miră – de ce m-ar uimi ceva ce știam dinainte, în toată fibra ființei mele? Să cîștig mă sperie și mă lasă cu gura căscată. Iată, recent, în terenul vieții cîștig meci după meci, și totuși fiecare victorie vine ca o mare surpriză, iar după cîteva minute încep să-mi fac griji că îl voi pierde pe următorul, OK, aud în cap, de data asta am avut noroc, însă sigur data viitoare ies pierzătoare.

Există și o parte frumoasă în nesiguranță: să nu te aștepți niciodată la nimic bun și să primești totul cu surprindere și bucurie nu e puțin lucru.

Dar agonia. Viermele neîncrederii care sapă în tine tunel după tunel, pe unde își fac drum bătut frica și tristețea. Unele dintre cele mai profunde momente de tristețe din viața mea s-au iscat din cauza lipsei de încredere în sine cronice. Cînd am sperat că un anume merit al meu ar putea fi recunoscut, de exemplu, iar asta nu s-a întîmplat, ba dimpotrivă, m-am prăbușit în mine ca într-un abis. Biciuirea – cum de am putut crede că merit, firește că a fost o prostie să sper, sunt nimeni, nu contez, ce fac eu nu contează cu adevărat, sunt doar o ființă submediocră care face lucruri submediocre – plînsul, neconsolarea, nevoia să mă ascund în gaură de șarpe ca să nu mai simt umilirea, să renunț la ce fac. Să dispar. Rana de respingere, rana de nedreptate și rana de umilință. Pe toate le am. Uneori, în astfel de momente, cînd se combină și amestecă, pot devin un cocktail interior cu putirințe letale.

Faptul că știu ce am, de unde vine, cum se adună, nu înseamnă că știu și ce să fac cu asta, cum s-o vindec. Am dat și eu mult credit, cîndva, rațiunii și mi-am spus că dacă înțeleg, dacă știu, dacă am informația, atunci problema e ca și rezolvată. Logic. Dacă a și b, atunci c. Nasol fusese pînă atunci, cînd nu știusem, de acum încolo e floare la ureche. Simplu, nu? Doar că psihicul nu funcționează așa. Cel mai bine simți asta în depresie. Cînd vezi și tu, rațional, că nu stai cel mai rău de pe planeta albastră, ba că ai și motive de bucurie și speranță, că sunt oameni care au probleme grave, pe lîngă care ale tale pot părea simple nazuri, dar tot nu te poți ridica din pat de tristețe. Și îți spui, îți enumeri motivele raționale pentru care ar trebui să fii bine, dar tu tot rău ești. Și înțelegi că întotdeauna emoționalul triumfă, iar raționalul e un biet sclav în căutare perpetuă de justificări.

Și atunci, cum vindec asta? Cum ies din gaura asta neagră, care mă secătuiește de putere, de energie? Mă întorc acolo unde am simțit prima oară asta. A doua oară. Mă întorc la copila umilită, nedreptățită, respinsă, care nu era niciodată destul de bună. Și, din poziția adultului de azi care știe mai bine, încerc să o vindec pe ea. Se pare că atunci cînd ceva ne rănește foarte tare, nu adultul care ar trebui să fim suferă, ci tot copilul ăla cu care nu mai suntem în contact de mult. (Emoționalul nu știe de vîrstă, doar mintea, dar cel care ne călărește e mereu emoționalul.) L-am supus chiar noi pe copilul ăla unui dublu abandon. Mai întîi a fost respins și pus la colț pe coji de nuci de părinți, apoi chiar de noi. L-am considerat vinovat pentru eșecurile noastre, pentru faptul că nu s-a putut face iubit și apreciat așa cum ne-am fi dorit, l-am blamat pentru durerea noastră și l-am repudiat. Nu am vrut să mai avem de a face cu el. Nici pentru noi, copilul care am fost nu e destul de bun. (Iar, de multe ori, fără să vedem vreo legătură sau să ne dăm seama, nici copiii noștri exteriori nu sunt.) Azi, oameni mari fiind, nu vrem nici noi să mai avem de a face cu el, rîdem cînd auzim sintagma copilul interior, batjocorim psihologia și psihologii cu teoriile lor cu tot. Ne-a dezamăgit, așa că am rupt legătura cu el, ca cu o rudă nefrecventabilă, pe care nu vrem să o mai vedem niciodată. Doar că, dacă noi ne astupăm ochii, urechile, inima, asta nu înseamnă că el încetează să existe, cu toate rănile lui supurînde care ne curg și puroiază prin toate cusăturile.

Vreme de aproape trei decenii, în mine a stat ghemuită, cu nasul plin de muci și ochii mari și negri sticlind de lacrimi, fetița speriată și abuzată care am fost. M-am prefăcut că nu e acolo, eram ocupată cu copiii mei exteriori, cu viața, cu orice altceva, ca să nu mă uit în locul acela extrem de dureros.

Copilul care am fost a fost un copil neiubit. Sau poate iubit într-un limbaj pe care nu știa să îl decodifice ca fiind iubire. Un copil căruia i s-a impus de mic să se maturizeze, care nu s-a alintat și nu a fost alintat niciodată, un copil prea serios, care nu a stîlcit cuvinte, care a trebuit să fie cuminte și să livreze mereu ceva pentru a primi apreciere, iar după o vreme scurtă nici asta nu a mai contat, căci așteptările au crescut, astfel încît au fost sancționate doar derapajele și greșelile, nu apreciate reușitele. Un copil care a devenit brusc sora cea mare la o vîrstă cînd încă era foarte mic, iar apoi a fost îndopat cu replici de genul: tu ești mai mare, trebuie să faci, să înțelegi, să asculți, să fii cuminte etc. Un copil care a fost bătut și abuzat, comparat mereu cu sora, cu vecinii, cu copiii de la școală. Care a fost nedreptățit de foarte mic, din școala primară, cînd era elevul propriei mame, care se temea de ce va spune lumea, așa că îl persecuta ca să le fie clar tuturor că nu îl favorizează. Probabil aici s-a adîncit rana de nedreptate pe care o căpătase deja în relație cu sora, dar și în relație cu tata, care îl bătea fără motiv aparent și doar pe el, pe nimeni altcineva din casă. Un copil căruia i s-a spus mereu că e egoist, că e prost, că nu e în stare, care a încasat palme și pumni pe nepusă-masă, căruia i s-a pus oglinda în față cînd mînca să vadă ce rău se descurcă pînă și la treaba asta simplă pe care o știe și un bebeluș, de care s-a rîs cînd făcea pipi în pat (un simptom obișnuit în abuz), a fost amenințat că va fi făcut de rîs în public, bătut să nu mai facă. Un copil care a auzit de mic că sora e cea frumoasă, un copil cu care părinții s-au lăudat doar cînd nu era prezent, ca cu un trofeu și merit personal, care nu a auzit vreodată de la părinți vreun te iubesc, care nu își amintește o vorbă sau gest de alinare sau mîngîiere. Care a crescut știind de rușine și de frică, cele două sentimente care i-au guvernat viața pînă tîrziu. Un copil trist, depresiv, insomniac, refugiat în cărți și copaci, căruia nu i s-a permis să stea afară seara cu copiii, captiv unor reguli stricte, sancționat, pedepsit, bătut cu furie animalică.

Nu e de mirare că nu am vrut să mă întîlnesc cu copilul ăsta. Nu eram pregătită. Ce să fi și făcut cu el? Ce să-i fi spus? Ce să-i fi dăruit, cînd nici eu nu aveam? Așa că l-am ținut ascuns, prefăcîndu-mă că nu există.

Doar că de fiecare dată cînd m-am îndoit de mine, el era cel care se îndoia. Nesiguranța lui am trăit-o. Fricile lui. Eschivele lui. Mecanismele lui de apărare. Azi, cînd constat că iarăși am fost ignorată de o parte de lume de unde mi-aș dori validare și mă doare, tot el este cel care are nevoie de validarea aia; creierul meu rațional, de adult, știe mai bine, însă nu are trecere în fața rănilor lor. Tot un copil care nu știe, nu poate, nu e în stare rămîn pînă nu mă întorc acolo să îi vindec rănile.

Primele întîlniri cu copilul care am fost au fost îngrozitoare. Cumplit de dureroase. Psihodrama îți pune la dispoziție niște unelte excelente, dacă vrei să te folosești de ele. Imageria ghidată, de exemplu, o formă de meditație condusă de terapeut, unde poți să te întorci în tine și să iei contact cu copilul acela. Jocul de rol – cu protagonist, cum se numește în psihodramă, în care devii, pe rînd, copilul care ai fost, la diverse vîrste. M-a durut inimaginabil. Și m-a durut și să văd cît de supărată eram pe mine, cum mă învinuiam, cum nu mă puteam privi în ochi, darămite să mă iert și să mă iau în brațe. Am citit mult și am lucrat mult. Mi-a luat ani ca să mă pot privi pe mine mică cu compasiune. Să mă iert. Să mă pot lua în brațe. Să înțeleg și integrez că azi, adultul care sunt este părintele copilului care am fost și că nu îmi pot iubi copiii exteriori dacă nu reușesc să fiu în contact și să simt compasiune pentru celălalt copil al meu, copilul interior.

Vocea părinților mei e încă acolo, însă acum o aud detașat, cumva, o pot analiza, de unde vine, a cui e, ce e despre mine în tonul ăla. Uneori, încă mă doare cînd sunt lovită în stima de sine. Mă las să simt durerea, apoi încep și acolo analiza: de ce m-a durut? Cînd am simțit durerea asta cel mai tare? Acum văd că, atunci cînd vocea aia mă domina pe interior, mă domina și în exterior. Cu cît eram mai critică cu mine însămi, cu atît eram și cu toată lumea din jurul meu. Soț, copii, mamă, tată, colegi de muncă, oameni de pe stradă și internet. Cu cît mă acceptam mai puțin, cu atît mai puțin îi acceptam și pe ceilalți. Iar acum experimentez relaxarea și bunăvoința față de mine, dar și față de ceilalți. Bunătatea față de mine, bunătatea față de ceilalți. Iubirea față de mine, iubirea față de ceilalți. Nu am fost învățată cum să fiu un om bun, tolerant, deschis, empatic, necritic, sigur pe sine, mulțumit, fericit. Modelele mele parentale nu au știut nici pentru sine, darămite să îmi arate și mie. Așa că învăț singură, la vîrsta asta, la început cîte un pas înainte, trei înapoi, acum tot mai mult invers. Îmi place drumul ăsta, către omenie, bunătate, umanitate, compasiune, contact cu sinele și cu ceilalți. Îmi dă sens existenței.

Cu  nesiguranța trăiesc. Nu mai agonizez, am devenit mai degrabă un observator curios. Sunt atentă să văd unde mai apare, ce o stîrnește, o măsor să îi văd adîncimea. Clădesc în fiecare zi la un sine mai puternic, întorcîndu-mă cu drag și compasiune spre fetița aia. Mai am recăderi, dar nu mă biciuiesc pentru asta. Lucrez în continuare. Nu ratez nicio ocazie să lucrez pe tema copilului interior, știu că acolo sunt și răspunsurile, și vindecările. De curînd, am putut să o văd și în cioburi de amintiri fericite, ceea ce înainte nu îmi ieșea absolut deloc. Drumul acasă la tatăl meu a deschis ușa și pentru amintirle bune, iar acum pe acolo intră și altele. Firește că nu a fost doar rea copilăria mea, a avut și momente fericite, însă eram prea rănită să mi le amintesc. Pe măsură ce vindec fetița cu ochi negri, reușesc să o văd și zîmbind, și jucîndu-se, și chiuind. Iar să poți simți asta, după zeci de ani în care nu te-ai putut uita înapoi decît cu durere, e neprețuit.

 

(acest text face parte din volumul Privind înăuntru, 2018, editura Herg Benet. găsești volumul, precum și toate celelalte cărți ale mele, cu autograf și reducere de 20% aici)

Lasă un mesaj

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
Notificare pentru