încă o zi

17

Mi-am ogoit din dorul grecesc, căci, deși asta nu e insulă grecească are toate năravurile dar și calitățile grecești. Și dorul meu neostoit de mare s-a mai îmblînzit, una dintre obsesiile certe ale existenței mele. Am o relație ondinică cu marea, mă doare cum mă îndepărtez. M-am scufundat în apele limpezi, smaraldii, sărate ale Mediteranei și m-am încărcat pentru toată iarna rece și goală care urmează. Cînd fac pluta și mă las purtată de apă mă simt cel mai acasă. Soarele îmi arde fața și retina ascunsă sub ploape și sunt nemjlocit fericită. Atunci aș putea muri, m-aș putea dezintegra de preaplin. Nicio îmbrățișare nu e îmi e ca îmbrățișarea lichidă a mării.

Cînd mă gîndesc că nu am vrut să plec, nici după ce aveam biletul de avion luat. Că m-am temut de orele de singurătate, așa cum mă tem mereu, de orice. De zbor, de locuri necunoscute, de o limbă pe care nu o vorbesc, să nu mă pierd, să nu fac vreo nefăcută, vreun atac de panică, ceva.

Acum două seri, în Agia Napa, începuse un festival cu o procesiune care m-a umplut de o bucurie violentă. Toboșari care băteau dement în niște tobe ritualice și care îmi aminteau vag de capoeira – dansul sclavilor de pe o altă insulă, de pe o altă mare, mult mai îndepărtate, dansatori și fachiri, balauri și personaje mitologice grecești urcate pe picioroange, iar peste toate, încontinuu, ritmul drăcesc al tobelor. Strada devenise ea însăși un balaur cu multe capete, cu aripi colorate fluturînd bezmetic, cu cozi de turiști care filmau și pozau întruna. Mi-a plăcut teribil să mă amestec cu mulțimea aia carnavalescă, deși mie nu îmi plac mulțimile deloc, ba chiar le evit cu atîta îndîrjire că nici cumpărături de la hypermarket nu fac.

Toate orele la plajă, eu cu cărțile mele aducătoare de atîtea bucurii și gînduri, eu cu carnețelul meu pe care l-am umplut pînă la refuz – nici efervescența asta nu am văzut-o venind, m-a luat complet pe nepregătite – eu cu laptopul unde am scris în fiecare seară și dimineață ore în șir, eu și străzile străine și terasele și palmierii și nopțile calde, leșinător de calde, în care am ieșit și am dansat pe străzi și am tras tare clopotul unei biserici de piatră suite pe un deal peste întreg Voroklini, spărgînd liniștea stranie a nopții mediteraneene– ești bezmetică, mi-au zis prietenii mei, iar eu am fugit pe trepte în jos în vreme ce clopotul încă suna, suna.

Mai am o singură zi și acum mi-e teamă să mă întorc acasă. Acasă, unde ninge.

(Voroklini, 12 octombrie 2015)

0 0 vote
Article Rating
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

17 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
LorinCoryllus
LorinCoryllus
12 octombrie 2015 10:56

Un pinguin apreciază asta (faptul că ninge) ;))

G3ordan
G3ordan
12 octombrie 2015 12:06

Scriai odata asa: „Multe din ce am văzut şi trăit nu s-au decantat încă. Altele sunt muguri care vor înflori mai tîrziu. Cum ar fi gîndul că acolo, în Tenerife, pe tărîmul tinereţii fără bătrîneţe şi al vieţii fără de moarte iminentă sau apropiată trebuie să trăiesc eu măcar nişte luni pe an. Dar despre asta o să vă povestesc separat. Despre cît de binefăcătoare e clima, cît de ieftin să trăieşti –mult mai ieftin ca la noi, paradoxal, despre miile de oameni care vin şi trăiesc acolo, se însănătoşesc şi întineresc, despre zecile de cupluri de bătrîni fericiţi pe… Citește mai mult

ionela
ionela
12 octombrie 2015 16:11

Eu vreau să ştiu dacă te-ai întors să-ți iei geanta aia, fuchsia 😉

Raj
Raj
12 octombrie 2015 19:46

Ce frumos faceti pluta ! Io fac pluta pe cacat… Si io prezint efervescenta, dar nu ca dv., ci dela atata beutura…

Blanca
Blanca
13 octombrie 2015 12:18

Sa fi vazut „efervescenta” cu ceva rechini in peisaj!!!:)))) Din fericire, Petronela inoata acum doar in mare, ceea ce nu inseamna ca nu stie sa inoate si- n ocean, oceane. . . .

Mihaela
Mihaela
13 octombrie 2015 14:24

Hmmm…oare e musai sa iti faca poze iubitul sau iubita? Ca la o adica poti ruga un trecator sa apese butonu’…Ce-mi place mie de astia curiosi…:-(:-(:-(

Mihaela
Mihaela
13 octombrie 2015 14:25

Si ce pofta de mare mi-ai facut…

Mona
13 octombrie 2015 19:54

Asa faina a fost vacanta ta! Citeam in vreme ce zgribuleam in toamna asta zorita 😉

Flory
Flory
18 octombrie 2015 21:13

Petronela (pot sa iti spun asa?),

Citesc de mult postarile de pe blog, nu am ajuns la carti inca, din pacate.
Dar ma minunez de autenticitatea si frumosul care razbate din ele, cu tot ce inseamna asta: durere, bucurie, etc. Si nu e putin curajul de care ai nevoie, nici mica forta de a scrie asa alb pe negru….

Si ca tot omul care viseaza ce nu are (bineinteles, doar partile pozitive 😉 ), visez si eu la un concediu/retreat singura, undeva intre 2 saptamani si 3 luni… nici nu vreau multe, asa-i? :))