fugile

Mi-am amintit că și eu am fost adolescentă neînțeleasă și că am vrut să fug la mănăstire. Nu din fior mistic, ci gnoseologic. Ascetismul urma să îmi aducă înțelepciune. Aș fi devenit reîncarnarea modernă și feminină a bătrînului Solomon. Sigur, nu am mai apucat să mă înțelepțesc, că m-am luat cu îndrăgostitul și fugitul de acasă în lume din amor. Am înțeles mult mai bine cum e cu fuga în lume, 360 de grade, adică, atunci cînd am privit-o din mine, dar în calitate de mamă.

Eram într-a zecea. Îmi părea că sunt cea mai neînțeleasă ființă din galaxie, ce zic, din univers! Citeam cărți pe care credeam că le înțeleg mai abitir decît oricine, descopeream sensuri profunde ale existenței și eram înconjurată numai de neghiobi, desigur, care nu vedeau ce ființă evoluată eram eu. Citisem recent Romanul adolescentului miop și mă gîndeam că soluția frustrărilor mele intelectuale și a căutărilor metafizice ar fi să fug la o mănăstire, unde să mă educ și să găsesc o spiritualitate adîncă, vecină, pasămite, tocmai cu extazul mistic. Nu văzusem nicio mănăstire pe dinăuntru, habar nu aveam despre rînduielile viețuitorilor de acolo. În mintea mea ingenuă și adolescentină, mănăstirile erau niște lăcașuri de spirit, numai bune să te retragi și să plonjezi în lecturi grele, pline de adînci înțelesuri, care să îți reveleze adevăruri inaccesibile plebei. Fantazam, romanțios, la o chilie albă, acoperită de dor-de-zid și trandafiri înmiresmați, pe dinafară, iar pe dinăuntru, cu cărți, în care să mă cufund și să nu mă mai opresc pînă ce nu m-aș fi iluminat. Am flirtat cu gîndul ăsta un trimestru întreg. Mă și imaginam în rasă, frumoasă și tristă, cu figura ascetizată de la atîta citit la lampa cu ulei, cu ochi halucinați de adevăruri mistice. Nu aveam să mă mai întorc în lumea proastă și profană niciodată, unde nu eram oricum înțeleasă și acceptată. Nu am apucat să aflu că viața la mănăstire e cu rînduieli și muncă grea, cu ore de rugăciune și slujit la biserică, că lecturile care mă atrăgeau pe mine nu aveau ce căuta într-o chilie de măicuță și că, oricum, nu aș fi avut vreme de ele, că m-am amorezat lulea și am abandonat fanteziile mele monahale. Pe cele cu fugitul de acasă, însă, nu.

Aveam aproape 17 ani. El ar fi împlinit în noiembrie al acelui an 18. Ar fi devenit major, deci independent, așa cum tînjeam cu toții. Vara în care ne iubiserăm dement era pe terminate. Tata, care fusese plecat în țări străine la lucru, urma să se întoarcă acasă. Mă temeam că, odată venit, avea să ne întrerupă brutal amorurile juvenile. Apoi, mai erau și ai lui, care nu mă puteau înghiți nici cu apă. Mi-a propus să fugim de acasă, împreună. Nu am stat nicio secundă pe gînduri. Ne-a luat cîteva zile să plănuim totul. Urma să stăm o vreme la un prieten de-al lui, din Craiova, apoi, cu ajutorul prietenului, să plecăm în Germania, unde amorezul meu trăise aproape doi ani înainte să-l cunosc. Am scris un bilet, lung, mamei, în care îi spuneam că ne iubim și să nu ne caute, că ne vom sinucide ca Romeo și Julieta, din dragoste. Am fugit noaptea, pe geam, și am luat un tren de noapte, către Craiova. Aveam cu noi două bagaje, niște bani, un chintal de vise nebunești și-o infinită dragoste rebelă și inconștientă. Nu ne păsa de legile omenești, nici de suferința pe care am fi putut-o provoca, voiam să fim liberi și să ne iubim. Urma să ne căsătorim, plănuiam, imediat ce ar fi devenit major El cu E mare.

Au fost trei zile fără cusur. Ne-am cazat la un han, îmi amintesc cum se numea – Hanul Doctorului –, undeva lîngă oraș, lîngă Craiova. Ne-am plimbat și ne-am iubit. Nu aveam nicio grijă – doi copii inconștienți. Am fi putut pune pariu că toată viața va fi așa. A treia zi, am luat un tren spre mare, să petrecem un weekend pe litoral, nu-i așa, să ne distrăm puțin înainte ne năpădească grijile de oameni mari. Cînd am coborît din el, părinții noștri ne așteptau pe peron. Mi-am văzut fericirea spărgîndu-se cu zgomot pe asfaltul peronului. Dacă ar fi trecut un tren, m-aș fi aruncat sub el, atunci. Unchiul lui, fost colonel de secu, îl strînsese cu ușa pe un prieten de-al nostru, complice. Care le-a spus tot, bineînțeles. Practic, veniserăm cu același tren. Nu am prins și noi măcar o baie înainte să fim capturați.

După fuga de acasă, nimic nu a mai fost la fel. Ai lui i-au interzis să mă mai vadă. Tata, întors acasă și pus la curent cu evenimentele, mi-a interzis să-l mai văd. Pînă la sfîrșitul verii, ne-a fost aproape imposibil să ne mai întîlnim. El se plimba pe cîmpuri, cu lacrimi în ochi, eu stăteam închisă în camera, cu draperiile trase, refuzînd mîncarea. De despărțit, nu au putut să ne despartă, însă, mai mult ne-au înverșunat. A făcut-o moartea, doar cîțiva ani mai tîrziu, cînd un plop i-a retezat existența. A murit înainte să împlinească 24 de ani, la nici 6 ani de la fuga noastră. Atunci nu m-am gîndit, în egoismul meu feroce, cum s-a simțit mama cînd a descoperit răvașul de adio, împănat cu amenințări de suicid. Prin ce spaime a trecut. Mi-a zis la un moment dat să am grijă, că o să am și eu copii. Am avut. Copii, nu grijă. Primul dintre ei chiar cu El, bărbatul primei mele vieți. Într-o seară, am primit și eu, nu bilet, că scrisul de mînă e anacronic, ci un sms de la cea mare, fiica fugarilor în lume de altădată. Că ea nu vine acasă, că vrea și ea să fugă de acasă, ca toată lumea, să vadă cum e. Să nu mă îngrijorez, să nu o caut, să o las în pace, că e bine. Am derulat înapoi. Abia atunci am înțeles. Pe propria piele, învinețită de cît m-am strîns să nu urlu. Pe palmele sfîșiate de unghiile înfipte. Pe inima micșorată și apoi mărită și iar micșorată haotic. Pe gîndurile mii, deraiate și reurcate pe șine, ca să nu înnebunesc. Acum știu.