flamingi

Terapeuta mea zice:  mai importantă decît ziua în care ne naștem este ziua în care renaștem. Cea în care ne dăm seama de ce ne-am născut.

9 mai 2017. O fixez cu grijă în calendar, doar cu cîteva zile înainte de aniversarea de 40 de ani. La finalul modulului de psihodramă pe tema vulnerabilității, terapeuta mă felicită, am prelucrat admirabil moartea, zice. Am intrat în modul cu o spaimă teribilă de nonexistență. Am repetat (atunci) ca un disc zgîriat: vulnerabilitatea mea este teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur. Vulnerabilitatea mea este teama de moarte, iar eu o să mor fiindcă sunt om și așa e normal să fie și nu pot controla asta, nici moartea mea și nici pe a celor din jur.

Sunt în timpul unui exercițiu psihodramatic: cineva a murit și cineva a rămas însărcinată, moartea și viața și-au făcut loc brutal în grupul nostru terapeutic. Din nouă muieri, trei au rămas însărcinate de cînd a început grupul. Zici că e molimă, așa se ia. Alte trei își doresc. Terapie cu burta la gură, iată o metaforă. Mă plimb în spațiul scenei și mă gîndesc la moarte, mai ales. Mi-e, în același timp, teribil de familiară și de străină, de îndepărtată. Am fost atinsă atît de crud, de intim, și am rămas, totuși, atît de expusă.

O săptămînă mai tîrziu, în timp ce una dintre colege vorbește, mă izbește. Toate teoriile, toată filosofia și psihologia citite despre moarte și sensul existenței, toate experiențele trăite la suprafață, fără să mă las să simt moartea în carne, nu au ajutat la nimic. Raționalizări. Traduceri ale minții conștiente. Nu valorează doi bani ruginiți. Și încep să simt ceva tare vag, inform, e ca o idee, dar nu e totuși formată încă, e un firicel de gînd, de senzație, care îmi dă tîrcoale fără să se lase formulat. Mă uit la viața mea: nu am trăit niciodată durerea în carne, ca pe un fier înroșit care arde pînă la carbonizare. Am fugit de ea, m-am anesteziat, m-am uitat în altă parte. Nu am integrat niciodată moartea firescului vieții decît rațional. Știu atîta teorie, înțeleg cu mintea totul, emoțional nu am internalizat nimic. Fiecare moarte din viața mea m-a prins nepregătită, m-a destabilizat. Plec de la modul confuză, cu un sentiment vag că nu înțeleg grandoarea și minunea faptului că exist și că apoi nu voi mai exista, că mă risipesc în gesturi și spaime gregare, că viața e ce mi se întîmplă cînd îmi fac griji inutile pentru ziua de mîine, pentru o invitație la un cenaclu literar, pentru felul în care îmi stă părul sau că mi-a apărut un rid sub ochi. Tolerează, zice terapeuta, iar eu tolerez.

Și apoi desenul oniric, cercurile, efemerida, viață/moarte/viață, cu creioane cerate, urăsc și mă fascinează totodată cînd ne pune să facem desene și apoi să le interpretăm psihodramatic, mereu prind în năvodul inconștientului pești prea mari, pe care nu sunt niciodată pregătită să îi scot afară, dar lor nu le pasă de pregătirea mea și ies oricum, iar cînd te trezești cu ditai lostrița lunecoasă în brațe nu mai ai de ales, te uiți în ochii ei apoși, o iei de coadă și dai cu ea de pămînt, să-i sară solzii. E singura soluție, nu îți mai rămîne nimic de făcut decît să o înfrunți, să te iei la trîntă cu ea.

9 mai 2017. În spațiul scenei, scenariul meu prinde deodată contur luminos. E ultima ședință din modulul ăsta și sunt uimită de ce simt. Ca în noaptea aia cînd am înțeles, în sfîrșit, cum se face aia cu să te iubești pe tine. Mi-o repetasem de atîtea ori, știam toată teoria, îmi doream, vai, cît îmi doream, dar habar nu aveam de unde să încep. Cum faci să te iubești pe tine, bine, ai scris în prima ta carte că prima poruncă asta ar trebui să fie, te cureți de ani buni, toată lumea o repetă ca pe o mantră, iar tu de atîta vreme grea tot încerci să te asumi și tot nu ai nicio idee cu ce începi atunci cînd te apuci să te iubești pe tine însăți. Și-apoi a venit noaptea aia în care ai simțit că, pentru prima oară în viața ta, te poți privi pe tine mică, pe aia de care nici nu te puteai să te apropii de atîta neacceptare și vinovăție și dispreț, ca de propriul tău copil. Fiindcă ești propriul tău copil. Terapie cu burta la gură, poupee russe. Ești încă gestantă cu propria copilărie, ești suma tuturor vîrstelor tale, fetița mică și tristă e încă acolo, iar tu ți-ai putut și ți-ai ierta fetele pentru absolut orice, nu e nimic ce ar putea face care să te (ah, ce act ratat) le îndepărteze de tine, dar uite că pe copilul din tine nu ai știut niciodată să-l vezi cu ochii mamei care ești. Și, pentru prima oară în viață ai simțit compasiune și nu milă pentru fetița din tine. Și un crîmpei, un început firav tare de ceva ce semăna a iertare și iubire. Te-ai luat pe tine în brațe strîns și ai plîns. Iar sămînța aia, udată de toate lacrimile care au căzut de atunci, a început să înflorească. În seara aia, ai început, timid, ca orice ființă îndelung repudiată, să fii mama copilului care ai fost.

Așa că stai în spațiul scenei și îți așezi protagoniștii fără să-ți înțelegi la început alegerile. Abia mai tîrziu, cînd ești nevoită să îi legi între ei cu replici ți se limpezește deodată totul în minte și inimă, deși ai citit, sau spus, sau auzit de mii de ori asta, dar abia acum îți e clar că e un miracol că trăiești, că e un miracol că ai purtat viață la tine în pîntec, că moarte a fost și înainte să fii și existența ta e finită și te vei întoarce înapoi la starea de dinainte de ființare. Că toate ființele mor, părinții tăi, bărbatul tău, tu, copiii tăi, iar asta nu e ceva ce poți opri, controla, și că e al dracului de important ce faci cu respirația asta uimitoare ce ți s-a dat între două nonexistențe lungi cît toată eternitatea. Și că ești teribil de norocoasă că, deși în cea mai mare parte destul de inconștientă, ai trăit îngrozitor de multe lucruri, că ai simțit, ai experimentat, că nu te-ai lăsat prinsă într-o existență banală, că ești teribil de bogată pe interior, că ești iubită (abia veniseși de la cea mai frumoasă lansare, cu o mulțime de oameni care te-au îmbrățișat și ți-au mulțumit că scrii, că îi ajuți, cercurile concentrice de influență de care zicea Yalom), că contezi, că nu ai venit pe lume degeaba, că ești o bucată din carnea lumii ăsteia care se replămădește în fiecare dimineață mai nouă și mai vie. Și simți o liniște mare, un stol de flamingi care se așază pe inima ta.

Azi, 9 mai 2017, cu cîteva zile înainte de ziua ta, ai curajul să privești soarele în față. Și să zîmbești. Ai de scris, iar, a cîta oară de cînd ai început terapia, o scrisoare pentru tine și e prima oară cînd nu îți mai spui pe nume, cu răceală, ci începi, fără să îți dai seama cu: iubita mea. Iubita mea muritoare. Și în tine e liniște albă și mare. Ziua în care renaști știind cu fiecare alcătuire din ființa ta conștientă că ai să mori și fără ca asta să mai descătușeze în tine demonii fricii iraționale.

Acum, zice terapeuta, vulnerabilitatea mea prelucrată, lostrița mea cu odor de moarte, a dispărut din apele inconștientului și din cele ale conștientului, iar balastul se lasă, cuminte, pe fundul apei, icre grase de culoarea flamingilor.

(acest text face parte din volumul Privind înăuntru, apărut în noiembrie 2019 la editura Herg Benet, care poate fi comandat de aici)