din oamenar (exemplarele moldovenești)

4

Am rămas datoare cu un feedback moldovenesc.

Nu iubesc degeaba Moldova. Am fost primită aici mai bine decît oriunde, cu atît mai mult cu cît peste tot am fost primită bine.

La Bacău am ajuns la invitația Centrului George Apostu, singurul centru cultural din țară, înțeleg, care mai ființează într-una din fostele case de oaspeți ale lui Ceaușescu. Centrul e pe malul unui lac, în mijlocul unei curți pline cu flori și pomi, iar noaptea broaștele își dau ghes de ai senzația că ești departe, pe dealuri, nu în miez de oraș betonat. Am fost cazați chiar în apartamentul dictatorial, spre încîntarea mea și dezgustul fie-mii care a exclamat scîrbită: bleeeea, ce comunist! Cocioaba lui Ceaușescu!!!, în timp ce eu jubilam și examinam cu strigăte de uimire fiecare colțișor.

Cele două dormitoare mi-au părut somptuoase, cu atît mai mult cu cît am în minte proaspete vremurile de atunci, iar micile amănunte m-au dat complet pe spate. Cum ar fi că toate dulapurile și scrinurile aveau sculpturi care îi întruchipau pe cei doi, ea cu o carte în mînă, ca un academician ce se afla, iar el în chip de războinic. Sau că aveau cîte trei butoane în fiecare cameră, la care fie-mea s-a zgîit o vreme și apoi m-a chemat să îi traduc, butoane directe care chemau bucătarul, camerista sau șoferul. Sau terasele uriașe și înmiresmate, căci sub geamul camerei cu care m-am ales după ce a decis fie-mea unde bate wirelessul mai abitir, tocmai înflorise un tei uriaș. Sau sofaua de catifea, covoarele țesute din lînă, baia luxoasă cu bideu și marmură, luminile sau ornamentele kitschoase din gips de pe pereți, din cele care au excedat România după revoluție. Pe toate le-am examinat cu cîte un uaa, nu are cum, iar apoi ne-am liniștit. Sigur, fie-mea a trebuit încredințată că nu a dormit multiubitulconducător în patul ei, că altfel nu punea geană pe geană să știe că acolo și-au așezat capul toți morții.

Lansarea a fost complet atipică și o experiență nouă pentru mine. În afara cititorilor mei au venit și scriitori cu ștate vechi, în vîrstă, cărora în mod surprinzător am constatat că le place ce scriu, ba unii mă urmăresc pe blog și facebook, iar seara, stînd la masă cu ei și gustînd glume și ironii de uniunea scriitorilor, mi-am dat seama, din nou, că vine o vreme cînd anii ne îngreunează doar trupul și că sufletele vii și tinere rămîn să se zbată neputincioase în capcana lui și că un obraz zbîrcit pe dinafară poate rămîne perfect întins pe interior. Și m-am întrebat ce năibuța o să fac eu cînd o să zburde suflețelul în mine ca mielul de Paște, dar eu o să fiu o băbătie cu toată tencuiala degradată, o să mă port cum mă simt, nu cum arăt și o să fiu absolutamente ridicolă, așa cum am mai văzut în jur, sau o să găsesc înțelepciunea de a mă fofila și repera un mod demn de a îmbătrîni? Are mama mare o vorbă: ți-ai chierdut bulendrele, băiată, cînd i se pare că ceva e exagerat sau cineva a luat-o razna. No, aia mă tem eu, să nu îmi chierd bulendrele. Dar poate că o să dau colțul devreme și toate întrebările astea, fără nicio legătură cu lansarea, devin complet inutile. Așa.

Apoi au fost oamenii pe care i-am cunoscut și care mi-au intrat, șerpește, la inimă. Am strîns mîini și am pupat obraji cunoscuți doar virtual sau complet necunoscuți cu bucurie nedisimulată. Am plecat de la Bacău spre Iași cu o ie moldovenească în bagaj și cu oamenarul plin ochi. Cu prieteni și personaje. Și cu doi oameni minunați lîngă mine, care m-au luat în grija lor și m-au făcut să înțeleg ce vrea să spună autorul cînd se referă la ospitalitatea și inima bună moldovenească.

Iașul m-a luat prin surprindere cu totul. Mai întîi a fost orașul, Copoul, străzile umbrite, forfota. L-am mai văzut o singură dată, iarna, cînd mi-a părut trist și gri, sau poate eu eram așa, cine știe. Zvîcnea acum. M-am îndrăgostit pe loc, nu m-am putut abține. E mai cosmopolit decît Brașovul meu, mai viu, mai colorat, mai alert, mai încărcat cu cele ce îmi lipsesc mie, uneori, aici, mai așa și pe dincolo. L-am văzut din fugă, dar l-am gustat așa cum guști o noapte de amor furată, cu intensitate. Mi-am spus că trebuie să mă întorc să-l iau cu binișorul, să ne cunoaștem pe de-a încetul. Fie-mea a sucombat la vederea mall-ului și a zis, mama, hai să ne mutăm la Iași, iar pe mine nu m-a înfricoșat deloc gîndul. Da, uite singurul loc din România, în afara celui în care locuiesc deja, unde aș putea trăi.

Lansarea a fost cu oameni mai puțini decît oriunde altundeva, o mînă, însă o să rămînă între cele mai dragi și vii. În primul rînd, cei care au vorbit desprea cartea mea, Liviu Antonesei și Paul Gorban, doi scriitori pe care îi admir demult, m-au înțeles pînă la capăt, la fel cum la Bacău, Carmen Mihalache a simțit fiecare vibrație din scrisul meu. Mi s-a întîmplat să stau pierită într-o sală plină de oameni și să nu recunosc deloc cartea mea în cele spuse acolo. Am fost copleșită să aud de la Liviu Antonesei, citez din ce a scris pe Facebook: „In opinia mea, este unul din cele mai bune debuturi in poezie din ultimul cincinal, demn sa stea alaturi de cartile de debut scoase in acest interval de Matei Hutopila, Ana Ionesi, George Serediuc si altii nu foarte multi. Cred ca stiu despre ce vorbesc, nu doar pentru ca am fost in mai multe jurii pentru debut in ultimii ani, ci pentru ca dintotdeauna i-am urmarit pe autorii care vin si m-am bucurat de fiecare reusita.”

Da, mă bucur din suflet și urlu în gura mare asta, nu ca să mă laud, sau poate că e laudă, nu contează, ci pentru că eu însămi am fost cel mai înverșunat critic al meu, că mi-am spus de atîtea ori că ce scriu eu nu valorează nimic, că nu are rost să scot la lumină, iar atunci cînd am făcut-o a fost cu teamă, nu, nu cu teamă, ci cu groază a fost. Și mă las copleșită de bucuria de a auzi din gura unor oameni la care mă uit ca la demiurgi cuvintele astea balsam, care ung răni nevăzute și nesiguranțe atroce. Da, mă bucur din suflet și urlu în gura mare, iar bucuria asta e a mea, nu mi-o poate lua nimeni, nu mi-o poate întuneca nimic, nimic, nimic.

Și aici am strîns mîini adevărate, calde, de oameni vii și luminoși, m-am bucurat de fiecare pereche de ochi strălucitori în parte și cu fiecare aș fi vrut să petrec măcar timp de o cafea. Și nu a fost cum.

Seara am umblat zăbăuci printre lume, cu om drag și beteag la purtător și a doua zi am vizitat, fără voie, spitalul și din toată povestea asta am o imagine caldă și atît de înduioșătoare că mi-a umplut, șuvoaie, toate cele patru camere ale inimii. Femeia asta minunată, cu acul înfipt în mîini, palidă, luptînd cu răul care a încercat să o pună la pămînt vreme de două zile continuu, cu perfuzia dată la maximum și frămîntîndu-se cum să scape de acolo ca să mă ducă pe mine înapoi la Bacău, unde aveam mașina, ca să ajung acasă înainte de înnoptat, fără să ia în seamă protestele noastre.

Tot spun și nu obosesc să repet, oaica-cioaica ce oameni mișto sunt cititorii mei! Băi, dar mișto, nu așa! De cîte ori cunosc îndeaproape cîte unul, mi se lipește de suflet ca rovigneta de parbriz, nici cu șpaclul nu se mai ia. Iar la moldoveni am un superglue, ceva de spăriet! Da-v-ar Mniezo sanatati și vieață lungî, uăi!

4 COMENTARII

  1. Imi pare foarte rau ca nu am putut fi prezenta, dar cu gandul am fost la tine si la cei prezenti si mereu ma intrebam, „oare ce-or face acum?” in schimb am cartulia ta, pe care o rasfoiesc seara inainte de culcare…
    te mai asteptam cu drag la Iasi…caci sunt multe de vazut si de simtit…

  2. Ma bucur ca ai primit o perfuzie de satisfactie pe deplin meritata. Urmasii lui Stefan sunt cu adevarat cei mai ospitalieri de pe la noi si-s in genere oameni de lume..

  3. Buna seara! Imi permit sa te corectez! In Moldova nimeni nu se lipeste ca rovigneta de parbriz. In Moldova noastra, oamenii ti se lichesc di suflet ca scaiu’ di lana oii!!! Te pup!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.