ce-am mai citit și recomand

În ultima vreme, mai mult am citit decît orice altceva. În vacanță, de altfel, e ușor să stai cu capul în cărți. Mult timp nu am zis mai departe ce citeam, mi se părea fudulie, paradă, iete cît și ce citesc eu. În ultima vreme, mi-am dat seama că e important să spunem ce citim, să facem recomandări, să discutăm despre cărțile citite. Eu, una, îmi iau multe cărți după ce aud de la oameni în care am încredere despre ele. Plus, am văzut că atunci cînd scriu despre cărți, multă lume citește și share-uiește. De curînd, m-a rugat Oana Botezatu să fac o listă cu cinci cărți de citit și a fost un articol foarte citit. Îl găsiți aici. 

Lapte Negru al lui Elif Shafak l-am citit la mare, legănată în hamacul din curtea pensiunii sau pe plajă. Îl aveam pe listă, dar nu mă atrăgea prea tare. E prima carte a scriitoarei turcoaice pe care o citesc și așteptările mele erau scăzute. Am dat peste o istorie a literaturii feminine care mi-a plăcut foarte mult, întrețesută cu o poveste personală – o lume interioară scindată și reprezentată personificat printr-un harem de minifemei, niciuna în consonanță cu cealaltă – a femeii scriitoare prinsă într-un conflict ce pare de nerezolvat, acela între carieră și maternitate. Plus o poveste cu djini despre depresia postnatală. Am citit-o, evident, cu ochii femeii scriitoare și mame, dusă îndelung în terapie, plină de felurite întrebări, regrete și dileme rămase încă nerezolvate.

Cum ziceam și în interviul de pe blogul Oanei, Contraviața lui Philip Roth e romanul lui care mi-a plăcut cel mai tare de la Complexul lui Portnoy încoace. Tot la mare citit, tot plin de ulei de plajă și nisip, nu reușesc deloc să salvez cărțile de la dezastrul ăsta estival, însă e și ceva ce îmi place în toată treaba asta, mi-s dragi urmele mele de citit, paginile îndoite acolo unde îmi atrage ceva atenția, literele blurate de la atingerea degetelor mele pline de creme de soare sau apă de mare. Ca întotdeauna, găsesc fascinant să mă afund într-o lume și cultură cu care nu am nici cel mai mic punct în comun și de la care pot învăța teribil de multe lucruri. În plus, personajul principal este un scriitor care-și exploatează biografia și familia în cărțile sale, iar construcția cărții e de carte în carte, totul în stilul inconfundabil al lui Roth.

Spre rușinea mea, deși (și) John Steinbeck e unul dintre autorii mei preferați, abia acum am reușit să citesc Fructele Mîniei. Poate m-am ferit de ea fiindcă mi-a rămas în minte senzația din timpul lecturii celebrei Of mice and men (Șoareci și oameni) și de după, o insuportabilă tristețe și sfîșiere. Care s-a întors și m-a însoțit pe tot parcursul celor 595 de pagini ale acestui roman îngrozitor de realist, de bine scris și de emoționant: povestea unei familii din Oklahoma, scăpătată în urma Marii Crize Financiare pe drumul făgăduinței, faimosul Route 66, către California. Iluzia unei vieți mai bune, singurătatea în fața morții, cruzimea și furia date de foame și lipsa speranței, realitatea a sute de mii de oameni sortiți inaniției, vînați de cei pe care îi cotropesc și deveniți vînători, la rîndul lor, din spaima de a-și vedea copiii murind fiindcă nu i-au putut hrăni, furia neputinței și, în cele din urmă, capitularea. Încă port în mine cruzimea și tristețea ei superbă. Și imaginile, de film de artă, încă mă bîntuie.

Pe Ana-Maria Sandu am cunoscut-o la C’Art Fest, unde am avut-o invitată și unde a lansat Pereți Subțiri. Carte pe care nu apucasem să o citesc înainte de festival, tot în vacanță am pus mîna pe ea, tihnit. Și am citit-o avînd-o în minte mereu pe Ana-Maria, una dintre întîlnirile acelea valoroase care se întîmplă datorită cărților. Pereți subțiri este și roman, și carte de proză scurtă, cele 17 povestiri dintr-un bloc cu 4 etaje susținîndu-se și separat. Clădirea care le adăpostește și personajele care o populează creează firele roșii care le unesc destinele și fac poveștile să devină o narațiune închegată. Am citit-o cu inima strînsă – nu știu dacă sunt eu de vină și percepția mea (rusească?) asupra lucrurilor și vieții, însă cartea emană același tip de tristețe și resemnare care mă lovise la Fructele Mîniei, strămutată, evident, în contemporaneitate, cu toate detaliile ei în care fiecare dintre noi ne regăsim. Prin pereții subțiri ai blocului de lîngă Parcul Icoanei viețile locatarilor devin cumva comune, oamenii mor, se iubesc și se despart sub ochii și mai ales în urechile vecinilor, iar fiecare poveste este, în felul ei, sfîșietoare.

Cred că am citit mai toate cărțile apărute la noi ale lui Andrei Makine, ba l-am și cunoscut la un tîrg, atît de mult îmi place cum scrie. Spiritul lui profund rusesc, combinat cu ce a adunat în anii francezi, mă fascinează. Nu toate cărțile lui mi-au plăcut la fel, nu pe toate le-am găsit la fel de cutremurătoare. Cred că în top trei sunt: Viața unui bărbat necunoscut, Pămîntul și cerul lui Jaques Dorme și Femeia care aștepta. Sigur, și Testamentul francez, cartea la care se gîndește toată lumea cînd vine vorba de ruso-francezul Makine, însă eu am rezonat mai tare cu astelalte. Arhipelagul altei vieți este o carte care se petrece, de asemenea, în spațiul soviet, în anii 50, în plină taiga rusească, o aventură a vînătorului care sfîrșește nu doar vînat, ci fraternizează cu prada, devine una cu ea într-o poveste aproape neverosimilă de dragoste mutată finalmente în insulele Șantar, niște insule de la marginea Extremului Orient, unde busola nu se poate orienta niciodată.

Deși am o listă de așteptare măricică, cu cărți așezate în ordinea în care mi-am propus să le citesc pe noptieră, nu vă sfiiți să-mi faceți și voi recomandări, nu mi-am propus să mă opresc vreodată din citit în viața asta. Pînă la urmă, e chestiune de priorități și așa se face că unii au timp berechet să citească și alții nu găsesc niciodată timp pentru asta.