pînă cînd moartea ne va despărți. (povestea tatuajului de pe omoplatul drept)

87

Aveam 16 ani cînd l-am cunoscut. Era cel mai mișto tip de la noi din liceu. Venise din Germania, asculta muzici deștepte și îi bubuia capul de inteligent și cool ce era. Voia să se facă regizor. De la el am aflat, toată gașca, despre Tarantino, și Jarmusch, și Von Trier, și Wenders, și Kusturica, și Greenaway. La noi acasă, în anul dinante de accident, se făceau cinemateci de artă, unde casetele noastre video rulau continuu pînă învățaserăm zeci de replici din Underground, de exemplu, pe de rost, în original. Sigur, el studiase în capitală, era mai cu moț decît noi toți. Era pe vremea de dinaintea internetului, cînd mă suna prin centrală la un telefon al unui vecin, și printre suspine se mai auzea la răstimpuri regulate vocea metalică și iritantă a centralistei, alooo, aloo, Satu-noul, vorbiți? Bine!

17 iulie ’98. Mai puțin de o lună pînă la data la care stabiliserăm să ne cununăm, împotriva voinței părinților lui, care mă urau de cînd mă adusese prima dată acasă și de care mă ascunsese ani în șir. Locuiam la ai mei, căci bunicul lui care ne iubea ne dăduse nouă casa lui să ne mutăm și ne mutaserăm mai aproape cît dura renovarea.

Azi îmi spun că așa trebuia să fie.

Așadar, urma să ne căsătorim peste 3 săptămâni. Peste 10 zile fiica noastră împlinea un an. Se împlineau 7 de când îl iubeam și el ar fi împlinit 24. Au trecut 15 ani de atunci. Viața mea în cifre goale și „împliniri”.

A doua zi trebuia să plecăm la mare. Mi-a trimis vorbă că ajunge tîrziu acasă, să nu îl aștept. M-am culcat. Mi-am luat romerganul – aveam o alergie de două zile, pe tot corpul. Am adormit instantaneu, efectul siropului. La miezul nopții, tata m-a întrebat dacă nu vreau să mergem după el. Am zis că nu, că va veni când va termina ce avea de făcut. Nu am avut nicio premoniție. Nici măcar un gînd, așa cum ești sigur că ai avea înainte.

La 6 dimineața a sunat ceasul, să îl trezească. L-am oprit. Locul de lîngă mine era gol. Cred că m-am înfuriat puțin: nenorocitul, bețivul, nu a venit acasă! Am adormit la loc. Trebuie că se făcuse 8 cînd am auzit tînguiala. Am ieșit, buimacă. Nici atunci nu am bănuit nimic. În holul de la intrarea în casă, o babă, mama, bunica. Mi-au zis că a avut accident. Mi l-am imaginat înjurînd gros, lîngă mașina stricată care trebuia să ne ducă la mare a doua zi. I-am zis mamei că mă duc acolo. A încercat să mă oprească. N-a reușit.

Ne-am urcat în mașina lui tata. Știau cu toții, nimeni nu a zis nimic. M-au lăsat să ajung acolo, să văd cu ochii mei. Pe drum, mama a încercat să mă „pregătească”: trebuie să te aștepți la orice, poate fi și mort. Îmi amintesc. Eram pe locul din dreapta spate, mă uitam pe geam la plopii care se succedau, tîc, tîc, tîc. Am încercat să fac un efort, să îmi imaginez viața fără el, cu el mort. Nu am putut. M-am scuturat de imaginea rea.

Apoi am văzut mașina, proptită în copacul ăla. Tata a oprit, am alergat către mașină.

El era la volan, cu capul căzut, ca într-un gest de neputință. Ta-su, lîngă. M-am apropiat încet. Omul îmbătrînise brusc, iar chipul lui era stană de piatră, privirea golită de orice scînteie de viață. Atunci am știut. Am bîiguit: nu a murit, nu? Nu, a răspuns. Am fugit către mașină. Din partea asta, cum alergam, părea că acum își lăsase capul pe volan.

Wait… Cut, cut, cut, cut!!! This is a fucking joke, right?!

Seara, pe ușă a intrat prietena mea de atunci, moartă și ea pentru mine astăzi. Mi-a zis că ceva se schimbase iremediabil în privirea mea și că niciodată, nici în anii din urmă, acel ceva nu a mai dispărut.

A stat cu mine zi și noapte pînă totul s-a terminat. Circul de înmormîntare pus în scenă de ai lui. Am cules împreună mentă proaspătă din grădină și i-am pus-o în sicriu, să nu mai miroasă atît de tare. M-a ținut cînd am leșinat, prima dată cînd l-am văzut întins în coșciug. A suportat încleștările mele în brațele ei de cîte ori cîte o babă intra în camera mortului și începea să bocească în gura mare. M-a mîngîiat și m-a ținut în brațe, a plîns cu mine.

Înmormîntarea mi-o amintesc vag. Era mijloc de iulie, soare arzător. Îl scoseseră în curte, sub nucul unde băuse cu prietenii toată primăvara și începutul de vară. Curtea era plină, peste 500 de oameni. Mă uitam năucită la ei, la popii de la capul lui. Mă gîndeam doar că toți au venit, îl plîng puțin, apoi se întorc acasă, la viețile lor care se vor relua fiecare de unde le lăsaseră. Numai eu nu. Cîțiva viermi îi ieșeau din orbită, coborau spre nas. Viermi pe fața lui. Viermi. Mort, nu semăna cu el. Se zdrobise într-un asemenea hal încît întreagă osatura îi era deformată și era foarte greu de recunoscut. Numai mîinile, mîinile erau ale lui. Îi priveam mâinile, apoi din nou fața înverzită de căldură, iar mîinile. Slujba nu se mai termina, un popă bolborosea ceva că ar fi murit fiindcă nu mergea la biserică, lumînările se înmuiaseră în soare, mă țineam de prietena mea, aproape de leșin.

Apoi au închis sicriul, au bătut cuiele, poc, poc, poc. Nu aveam să îl mai văd niciodată. Tot drumul, lung, preț de trei străzi, pînă la groapă, m-am ținut de lemnul rece al coșciugului lui, să nu mă prăbușesc. Apoi am auzit bulgării de pămînt cum cădeau cu un zgomot sec peste el.
Dragoș ar fi trebuit înmormîntat cu Tom Waits și The Doors.

În loc de asta, pe mormînt i-au pus o cruce kitschoasă de marmură neagră și l-au pecetluit cu lespezi grele, de beton. După înmormîntare ai lui m-au chemat și mi-au zis că vor trece să ia toate lucrurile lui de la mine. Și să îmi văd de viață, cu copilul, să nu aștept nimic de la ei. Nici nu așteptam. De altfel, nu ne-au ajutat cu nimic, niciodată. Pe fiica noastră au cerut să o vadă abia după ce a împlinit cinci ani. Deși mă împotriveam în mine organic, am dus-o, cu dinții strepeziți de silă și oroare. La început s-a dus pe la ei, de două ori pe an. Deja se născuse soră-sa și îi plăcea să meargă în vila luxoasă și să fie răsfățată cu lucruri și atenție. Imediat ce a crescut, nu a mai vrut să meargă acolo. Nici măcar ca să primească lucruri pe care eu nu aveam bani să i le iau. Mama, ăștia nici nu știu cînd e ziua mea, nu vezi ce prefăcuți sunt? Nu mă mai duce acolo. Nu am mai dus-o.

Pe umăr, Dragoș avea un tribal, tatuat în anii de București. Mă îmboldise și pe mine să-mi fac unul. Mersi, dar nu, mersi, îi zisesem, de ce mi-aș face rău singură? Printre pozele în care căutam febril după înmormîntare am găsit-o pe una în care se vedea binișor tatuajul. O să mă tatuez cu spinul lui Dragoș, i-am spus mamei. A zis că o să mă renege, că numai pușcăriașii au tatuaje. Că ce o să zică lumea, satul. Să nu cumva să faci una ca asta. M-am dus cu poza la tizul și prietenul lui, artist tatuator. Fă-mi spinul ăsta pe omoplat. De 3 ori mi l-a bătut, dar nu am simțit, anesteziată de durere cum eram. Mamei nu i-am spus, l-am ascuns ani în șir.

Ce nu știi nu îți face rău. Am purtat haine care să-l ascundă iar, în cele din urmă, cînd l-a văzut, s-a prefăcut că nu e acolo. Nu am vorbit niciodată în toți anii ăia despre el.

După moarte, l-am sanctificat. Mi-am umplut camera cu mii de poze cu el, i-am ascultat muzica, purtat hainele, crescut copilul, respectat prietenii, cinstit memoria. Cîteva săptămâni după ce a murit nu am putut dormi singură. Camera, patul pe care le împărțisem ultimele luni mă înspăimîntau. Îi simțeam prezența, dar nu era protectoare. Simțeam că s-a transformat în ceva care îmi scapă, ceva despre care nu știam nimic.

Prietenii lui au dispărut. Și ai mei. Am rămas singură cu copilul meu, cufundată în gînduri despre moarte și într-o dorință atroce de a mă vindeca de durerea care mă paraliza. Doi ani nu mi-i amintesc decît în imagini blurate. Gheruța care mă sufoca nu pleca din coșul pieptului, realitatea nu se modifica. Iar peste toate, imaginea lui se mărea, se lăbărța, prindea dimensiuni apocalipitice. Și era Iisus, și Jim Morrison, și Elvis Presley, și Che Guevara, și Edgar Allan Poe. Visam că o să mor văduva lui, că nu o să mai fiu a nimănui, niciodată. M-am înfierat cu tatuajul lui ca să fie clar că aparțin cuiva, în felul în care sunt înfierate vitele de către proprietar. Umbra lui s-a întins peste tot, ca o aripă neagră. Ani în șir nu am fost eu, am fost femeia lui, văduva lui, fantoma lui. A lui, nu a mea.

Femeia de azi cu spate înflorit s-ar duce la femeiușca aia înspăimîntător de slabă, cheală, cu arsură proaspătă pe omoplatul drept și de lacrimi pe obraji, chircită în pat și i-ar spune că o să treacă durerea aia năprasnică. Că nu o să o omoare, ci o s-o facă mai puternică. Că va uita, deși va mai ustura, la răstimpuri. Că din spinul ei uscat va înflori un copac multicolor, ale cărui rădăcini vor fi adînc de tot înfipte. Că într-o zi, coșmarul pe care îl trăiește acum se va simți ca o altă existență, foarte îndepărtată. Că chipul lui Dragoș se va estompa, odată cu dorul și doar cu efort își va mai putea aminti cum arată iar când se va întîmpla asta va fi citit suficient despre mecanismele creierului ca să nu se mai simtă vinovată. Că va mai iubi și va mai sîngera, dar uite, 15 ani mai tîrziu, va fi femeia asta, încă tînără și extraordinar de vie. Că va mai zace încovrigată plîngînd deznădăjduit și în alte dăți, din cauza altor bărbați, vii dar într-un fel mai morți decît el, dar se va ridica de fiecare dată pentru a se prăbuși din nou. Că va plînge și de fericire, infinit mai puțin, dar va plînge. Cu lacrimi mari și sărate, de rotundul bucuriei și preaplinul de a se ști iubită. Că va dormi mai mult singură, dar atunci cînd nu, vor fi nopți intense, fără gustul sălciu al obișnuinței și indiferenței. Că va greși față de copiii ei, căci puiului de la capătul patului unde zace ca un sac de oase obosite, i se va mai alătura încă unul, dar pînă la urmă va face o treabă bună. Că va fi foarte mult mamă, dar nu mai puțin femeie. Că va fi uneori cumplit de greu, dar în niciun caz imposibil. Că va citi de o mie de ori mai multe cărți decît pînă acum, că va vedea de o sută de ori mai multe filme și va asculta infinit mai multă muzică, dar asta nu o va face să se simtă mai deșteaptă, cum crede acum. Că va stîrni pasiuni uriașe, ură și invidie, că va fi desființată uneori, călcată în picioare alteori, vînată, urmărită, rănită, uitată, mințită, înșelată, hăituită, lăsată pe-afară, dar și mîngîiată, iubită neverosimil, ajutată, consolată. Că peste ani va învăța să se cunoască și să se iubească, imperfectă cum se va găsi. Că va înțelege și se va înțelege. Va accepta și se va accepta. Va ierta și se va ierta. Că va mai dansa, uneori la volan, alteori pe stradă sau în magazine, că va cînta în gura mare, fără opreliști și teama de ridicol. Că va rîde în hohote, iar. Că va lua hotărîri de neacceptat acum, cum ar fi aceea să nu plece niciodată la București să se căpătuiască, ca toți ceilalți, sau să nu mai mănînce carne ani în șir. Că spinul care-i împunge omoplatul va deveni, ușor, un copac minunat colorat ce va înflori odată cu femeia din ea, iar culorile vor îmbrățișa cicatricile, înauntru și-afară, iar suprapunerea nu le va șterge, dar le va înfrumuseța nespus, căci ea, femeia de atunci, va fi suma lor, a cicatricilor, dar și a culorilor. I-ar spune că nici peste cinșpe ani nu va fi vreo mare scriitoare, ci doar o amărîtă de jurnalistă lipsită de orgolii care mîzgălește într-un spațiu pe care ea nici nu și-l poate imagina acum, cînd oamenii scriu doar pe hîrtie. Că se va băga în pat tot singură, dar foarte împăcată și senină, căci își va fi ucis toți demonii, rînd pe rînd. Că va avea puterea să rînjească în fața fiecărui dezastru, drept în față, cu toți dinții, cu inima la vedere, cu nebunia pe care ți-o dau încercările neomenești de a rămîne în viață și dreaptă. Și dreaptă.

Și că tatuajul ăla nu a fost niciodată despre el, ci despre ea.

Despre mine.

(acest text face parte din volumul alive, apărut în 2014)

5 2 votes
Article Rating
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

87 Comments
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Luca Oprea
7 octombrie 2013 12:54

still anchored in death.

new you is left side.

old you is right side. like the tat.

Andreea
Andreea
7 octombrie 2013 14:05

….scrii cu sufletul…

gadjodillo
7 octombrie 2013 17:24

şi chiar de crezi că o să mori de durere, nu se întîmplă aşa. mai degrabă mori uscat de vid şi indiferenţă, decît de prea-plin.

remainickFelix
8 octombrie 2013 10:44

ai facut mai mult decat putea face oricine altcineva. ai un caracter exceptional si ma bucur ca, astazi, te-am cunoscut. fie si virtual. unii isi cladesc viata astfel incat nimeni si nimic sa nu ii poata atinge. tu o traiesti intens, in felul tau. e viata ta, personalizata. iti tin pumnii, oriunde ai fi si orice ai face.

Conu' Nae
Conu' Nae
8 octombrie 2013 13:09

Ciudat cum urca trecutul in gat, ca un nod. Cu bune, cu rele…

Paul Copcea
9 octombrie 2013 10:56

Scri din suflet,din experienta,din intamplari care te-au marcat. Te eliberezi putin cate putin,si asta e bine.

Gabriela
Gabriela
9 octombrie 2013 11:17

Frumos …

lavinia
lavinia
9 octombrie 2013 16:24

minunat!! respect pentru intamplari, trairi, iubire si viata!

Aura
Aura
9 octombrie 2013 21:00

Iti doresc un copac in culori pastel si din loc in loc o frunza rosu aprins!!

Mariana
Mariana
17 octombrie 2013 17:08

Din intamplare am ajuns pe „acestblocdenervi”,dar cu tot respectul spun ca il consider „acestblocdeemotii”.Felicitari pentru felul in care va expuneti trairile si emotiile in scris,este superb!

Petronela Rotar
17 octombrie 2013 17:20
Reply to  Mariana

bine-ati ajuns si multumesc. 🙂

VreauUltimulLoc
17 octombrie 2013 21:17

Vai de viata mea, de cand ma stiu m-a durut in pl de durerile altora sau de a mea si am bravat mereu pe normalitate suferintei in viata. Dar postul asta m-a rupt pe genuchi ca pe o surcea. Stiu ca idee e de renastere si un final fericit… sau ceva. Dar suferinta prin care ai trecut este ceva ce ma revolta, nu vreau sa accept chestia asta.

Petronela Rotar
18 octombrie 2013 10:46

voievoade, ma inclin. bine ai revenit 😉

Roberts
11 ianuarie 2014 08:47

ai spus foarte bine, ai spus si pentru mine.

Anaida
Anaida
18 octombrie 2013 12:29

Pentru prima oara aici si m a atras acest post, care marturisesc care m-a cutremurat. M-a cutremurat durerea ta, dar asa cum stii si tu pentru ca am cernut-o prin mine, pentru ca m-am raportat la mine, si la cum ar fi daca as fi pusa in fata faptului implinit. si desi am trecut prin viata asta prin sa zic..suficiente, asta clar ar fi o picatura acida care ar sfasia orice urma de uman din mine. Fara sa te cunosc, cuvintele tale scrise aici, probabil in lacrimi la inceput si spre final zambitoare si increzatoare, te felicit ca ai reinviat,… Citește mai mult

Sorin Ioan Mihu
19 octombrie 2013 08:30

Petronela, emotie la tot pasul…..gand doar de bine orice ai face …;)

andreea
andreea
15 noiembrie 2013 18:13

Acum cativa ani , incercam sa mi imaginez cum voi primi vestea ca bunicii mei au murit, si mi se zbarlea paru’n cap, nu puteam duce ideea pana la capăt desi eram constienta ca tot aici se ajunge. Acum 2 ani m-a lovit peste ochi vestea ca bunica mea a murit. Contrar a ceea ce gândeam , am gasit puterea sa mi iau rolul de cap de familie sa o spal, sa o imbrac sa aranjez totul in timp ce mama nu se oprea din plans (caci era mama ei) , tata era mort de beat si frati miu asijderea… Citește mai mult

Constantin
28 noiembrie 2013 00:12

sunt unii care citesc blogu asta si ar vrea sa zica si ei ceva… dar ce? io sunt unu dintre ei.
iti multumesc ca scrii!

Mihai Io
30 noiembrie 2013 13:40

Am ramas cu multe cuvinte nerostite, dar…. fara vorbe… Ma bucur ca ti-am gasit blogul.

RAIDER
22 decembrie 2013 14:03

Bag pixu’. Iar m am indispus.
Pe de alta parte, multumesc.

RAIDER
22 decembrie 2013 16:02

Mdea. Iti iese bine, oricum.

RAIDER
22 decembrie 2013 16:30

Anytime.

Antonia Buzea
23 decembrie 2013 20:16

O poveste care mi-a facut sa se stranga inima in loc.Cred ca numai iubirea iti da puterea sa treci peste orice,chiar si peste moarte.Aceasta realitatea pe care ati trait-o si care parca nu se consuma niciodata,dovedeste faptul ca sunteti o femeie puternica,pe care durerea a facut-o sa se ridice si sa afirme¨eu pot¨,indiferent cat de greu v-a fost la inceput.Jos palaria in fata dumneavoastra ,tot respectul si stima mea.

Flojo
Flojo
24 decembrie 2013 00:16

Esti fenomenala! Fe no me na la!!! Nu pot sa ma abtin sa nu ti scriu cateva vorbe. M ai facut sa plang…of Doamne! Numai tu stii prin ce ai trecut! Imi place copacul mult! „Fug” repede sa ti citesc si celelalte scrieri. In noaptea asta „te citesc” toata!! Uite asa!
Muah

Borgia
Borgia
9 ianuarie 2014 14:16

Te am gasit pe Catchy. Mi ai parut o anormala atat de taioasa, dar in acelasi timp dragalasa- incat am inceput sa te urmaresc pe Feis. Pa na me..azi te am citit 70 %.Sau mai putin. M ai trecut prin toate starile posibile si imposibile. Nu m am mai putut abtine, si ti am scris. Complimentez orice postare. Dar in fata ta ma inclin. Si o sa mai trec pe aici. Sa ti mai traiesc cate o bucata din viata.

Roberts
11 ianuarie 2014 09:34

am citit povestea dvs. in 2 reprize, chiar nu puteam sa continui la un moment dat. si doar citeam, doar nu mi se-ntampla mie….sunteti o femeie sincera, puternica si cu multa dragoste in inima care v-a ajutat sa treceti peste acesta pierdere. va doresc tot binele din lume si ma bucur ca v-am descoperit blogul!

Andra Kat
11 ianuarie 2014 14:38

Am plans. Acum bocesc…
Esti o femeie puternica, extraordinara si tare ma bucur sa citesc ca acum s-a transformat spinul intr-un copacel frumos si colorat. Poate ca ti-as mai spune multe, dar fug sa mai citesc o postare. Ma bucur ca ti-am descoperit blogul!

Dora
Dora
11 ianuarie 2014 15:14
Reply to  petronela

imi place mult forta care se desprinde dintre randuri in ciuda faptului ca emotia e sublima si puternica cand citesti
n am cuvinte sa spun ce simt.
felicitari ar fi prea superficial spus
esti o femeie bogata..inauntrul tau e o lumina puternica

Ana
Ana
15 ianuarie 2014 12:03

Ti-am citit postarea. Sunt ravasita. Mi-as dori sa simti mangaierea mea, mi-as dori sa pot spune in cuvinte ceea ce simt , dar o sa spun doar atat : l-am sunat pe sotul meu si i-am spus ca-l iubesc. Ne cramponam adesea de lucruri marunte si uitam ca suntem niste trecatori .
O zi cu soare iti doresc, fata frumoasa !

nekta
15 ianuarie 2014 22:54

you are so divine.

Florentina
Florentina
27 ianuarie 2015 16:10
Reply to  petronela

te stiam, dar nu te citisem pana azi.. de fapt, am citit despre ziua fetei tale si am fost curioasa sa aflu despre tine. esti un om de exceptie, iar post ul asta efectiv ma doare, sunt la birou, dar am plans ca un copil.. felicitari pentru ceea ce esti si pentru tot ce faci! Sa fie fetele sanatoase si tu la fel! 🙂

Bogdan Fottescu
Bogdan Fottescu
16 ianuarie 2014 23:47

🙂 Esti o revelatie…asa cum ti-am promis, am revenit…as vrea sa citesc tot ce-i scris de tine aici, acum…dar…am imbatranit, m-am inteleptit, stiu ca maine trebe sa plec la Buc. si mai am o groaza de facut…Chestia e ca n-am mai avut asemena pofta de citit de..zeci de ani…ma blazasem, sau mai corect, viata m-a purtat pe alte carari…
Chiar daca azi n-am timp, „I’ll be back” 😉
Comment-urile sunt f. pertinente in marea lor majoritate, fapt ce denota o audienta de inalta calitate!

Laura
Laura
17 ianuarie 2014 00:04

The thorn bird transformata in Phonix…

Irina
Irina
20 ianuarie 2014 21:01

…inteleg perfect,din pacate. si viermii care ii ieseau din orbita, si mirosul.. la mine era august si veniseram de doua zile de la mare. eu nu l am mai gasit in masina, era deja la morga unde nu au vrut sa mi l arate. l am revazut numai a doua zi, in sicriu. Preotul nu a vrut sa ne cunune, dar mama lui ne a pus cate o vergheta fiecaruia. eu am avut premonitii. si-nca f multe, dar nu mi au folosit la nimic, la nimic. nu le am luat in seama. inclusiv in noaptea de dinainte i am zis… Citește mai mult

Bogdan
20 ianuarie 2014 22:25

Nu te cunosc pe viu, probabil nu o sa te cunosc niciodata, dar nu pot sa trec pe langa un om care m-a facut sa simt ceva fara sa-i spun ca-l admir.

Asadar, Petronela, iti spun ca mi-as dori sa am multi, multi oameni cu puterea ta in jurul meu, drept pentru care te voi tine langa mine, la Favorite 🙂

Multumesc

Lucia
Lucia
20 ianuarie 2014 23:45

Bună seara, Petronela!
Te urmăresc tăcută de ceva timp pentru că-mi place ce simt dincolo de cuvinte: o femeie puternică, tare ca o stâncă. Nu ştiam că a trebuit să treci la propriu prin iad să capeţi tăria asta. Citind mă gândeam cu lacrimi în gât că viaţa bate filmul de fiecare dată… De fapt, ce nu te omoară te întăreşte, nu-i aşa? Mă înclin în faţa ta. Mă bucur enorm că te-am cunoscut.

georgia
georgia
21 ianuarie 2014 05:03

that’s a rough one… si tu esti stanca daca poti retrai o etapa atat de dureroasa cu atata acuratete fara sa te prabusesti.

probabil viata in anii impreuna de atunci a fost indeajuns de autentica si frumoasa incat sa fraiereasca moartea si alte incercari de peste timp in stilul asta.

probabil iubirea…7 ani de iubire. la varsta cand suntem cei mai intregi si mai curati. reciproca. copil impreuna. ce binecuvantare! pentru multi ar fi minune si doar o clipa.

Dra
Dra
25 ianuarie 2014 02:06

e prima data cand dau de blogul asta dar pot spune ca esti un model de urmat! e greu sa treci prin ce ai trecut tu. Mult noroc in viata!

Vio
Vio
26 ianuarie 2014 12:06

Foarte fain scrii Petronela, te-am descoperit ca multi altii cand ai postat chestia cu Craciunul. Apoi surprins am vazut ca esti din Brasov si dupa mi-am dat seama ca te-am si vazut o data la Prefectura.

Fain tare modu tau de a scrie si de a vedea viata, o sa-ti iau la rand postarile :D. Zi faina, Vio

"Zoro"
"Zoro"
4 februarie 2014 13:24

Plang.

vali
vali
11 martie 2014 22:34

Am citit. Si mi-am zis sa(-ti) si scriu cateva randuri. Nu stiu de ce. Poate pentru faptul ca am intalnit pe cineva de pe cealalta parte a „baricadei”. Probabil pentru ca este prima data cand mi s-a intamplat ca dincolo de ecranul calculatorului sa vad nu schite, documentatii tehnice, specificatii, parametrii, fise, proiecte, dimensiuni ci sa simt o prezenta. O prezenta din partea cealalta a baricadei. Prin natura meseriei, fac multi kilometrii in fiecare an. Facand kilometrii astia nu ai cum sa nu te intalnesti cu grozaviile vietii. Si am vazut cateva. De partea mea a baricadei pot spune cum… Citește mai mult

Van den Aar
Van den Aar
19 martie 2014 23:56

Fără cuvinte. Am ajuns de curând pe blog şi am multe de citit. Nu ştiu de unde să încep, dar nici nu contează. Completez puzzle-ul scriere cu scriere. Nu vreau să fie multe scrieri ca să nu fiu dezmăgit dacă mi se va părea că sunt puţine. Nu vreau să fie puţine ca să nu fiu dezamăgit că tocmai am pus blogul în Top 1 şi se termină la un moment dat. (Şi nu l-am pus în fruntea topului din patriotism local, ci pentru că sunt atât de puţine blog-uri foarte bune din punct de vedere calitativ, încât le devorez… Citește mai mult

Costica
Costica
2 aprilie 2014 14:16

Sărut mâna femeie frumoasă cu spate înflorit. Te-am întâlnit târziu. Te citesc cu drag. Nu credeam, cu puțin timp în urmă, că voi găsi aici asemenea bucurii. Aștept cărțile !

alioja
9 mai 2014 15:09

doar un gand iti las: e a 4-a oara cand iti citesc textul asta, pe care il consider de departe cel mai bun din tot ce a vazut lumina zilei pe internet in ultimul timp.

de cand l-am citit prima oara, acum 2 luni, te vizitez mereu.

frumos la tine „acasa”. 🙂

Simona
20 iunie 2014 18:28

Cum de n-am auzit despre tine pana azi? 🙂 Poate pentru ca azi era momentul sa mai invat ceva despre mine prin tine… ” că va citi de o mie de ori mai multe cărţi decît pînă acum, că va vedea de o sută de ori mai multe filme şi va asculta infinit mai multă muzică dar asta nu o va face să se simtă mai deşteaptă, cum crede acum”.

Multumesc! Voi continua sa te urmaresc cu inima deschisa!

Dani
Dani
26 iunie 2014 12:36

Te stiu de atat de mult timp, te-am pierdut pentru o vreme, dar te-am regasit. Ramai asa cum esti si dand timpului timp vei fi iarasi ce ai fost si mai mult decat atat!
Multumesc ca te citesc!

p/s azi e musai sa trec pe la Libris! 😉

Carmen
Carmen
29 iunie 2014 08:18

As vrea sa te intalnesc… Sunt aidoma tie, doar ca la distanta de 3 ani de turnura destinului… Tot cu o fetita..

Somebody
Somebody
1 iulie 2014 21:22

M-am dus la iubitul meu, cu care-s impreuna de 7 ani, si l-am sarutat cu toata amaraciunea cu care boceam pe buda cu tableta-n mana citindu-ti povestea. Esti un exemplu pentru mine, am simtit ca mor un pic inauntru gandindu-ma ce ar fi sa trec prin asta. Felicitari.

Ioana Grigore
Ioana Grigore
18 iulie 2014 00:02

Nu stiu daca unele lucruri sunt intamplatoare…citesc, recitesc textul asta, am impresia ca traiesc acele momente din umbra, de sub plopul ala nenorocit, din coltul camerei in care jumatatea cealalta de pat era goala, din curtea plina de lume, la umbra nucului…(in seara asta am descoperit blogul tau)…inteleg foarte putin din tragedia prin care ai trecut, desi cu aceeasi frica traiesc si eu (uneori)…nu vreau sa stiu ce inseamna acel „dupa”, nu stiu daca as avea puterea ta…esti de apreciat…sunt convinsa ca si el e mandru de tine, de mama care a luptat, de fiica lui…

ionela
ionela
23 februarie 2015 20:31

Sunt vreo 15 ani de cand ma bate gandul sa-mi fac un tatuaj, asta pentru ca imi plac tatuajele „cu gust”, care chiar „arata bine pe cineva” si nu cele „la moda”. Anul asta mi-am facut curaj si, la fel ca si al tau, are o insemnatate dureroasa ( trebuia sa-l fac chiar daca au trecut 8 ani). Dintr-un tatuaj care se vroia a fi plin de viata, nu a ramas decat dorinta de a-mi face un tatuaj care, chiar daca e pe mana, l-as fi batut pe inima… Asta pentru a fi sigura ca timpul, cineva sau poate vreo… Citește mai mult

IONELA
IONELA
26 februarie 2015 12:07
Reply to  Petronela

Am luat cartile ieri si trebuie sa-ti spun ca esti cam greu de gasit sau greu de ucis…nu mai stiu exact cum e 😉 „O sa te stiu de undeva” am gasit-o cum am gasit-o, dar pentru „Alive” am cerut indicatii, spre rusinea mea, sa nu ma prinda seara in librarie, asta pentru ca-mi propusesem sa nu plec fara ambele carti, ca si asa sunt doar doua 🙂 Primul pas e rezolvat, cu cititul nu e problema, se rezolva, mai ramane tupeul pentru autograf 😀 O sa-mi fac eu curaj pentru asta, doar nu ma face pe mine o intrebare….sau… Citește mai mult

Taselgh
Taselgh
6 martie 2015 12:37

Un text foarte tublurator … 🙁
Sper sa te ajute trecerea timpului, sa te refaci cat mai mult. Iti doresc numai bine si tie si copiilor tai.

Nu ne-ai spus ce s-a intamplat cu prietena ta de la acea vreme, de ce este si ea moarta pentru tine in prezent ?

Cristian Anca
Cristian Anca
17 iulie 2016 13:28

De mult nu mai ești doar persoană. …ești personaj…..

Ana
Ana
17 iulie 2016 17:07

Petronela! Imi esti tare draga . In trairile tale in ma regasesc in proportie de 70-80%. Stiu sa vorbesc bine si mult, insa n-am de la D-zeu darul sa ma dezgolesc la suflet si sa redau trairile mele cu vorbe simple care sa sfaraie ca fusul una dupa alta. Esti o desteapta frumoasa, plina de caracter bun! Este delicat lucru sa nu mai intri singura in pat. Putini barbati aleg femei ca tine pentru a-si intregii averea spirituala, culturala si pentru a le si iubi. Cei multi(simpli), sunt misogini. Greu ai putea sa faci pereche unui destept Cred ca ar… Citește mai mult

Memoris
17 iulie 2016 22:56

Numai o experienta profunda si trairile intense pot aduce la suprafata asemenea articole scrise cu radacini in durere, moarte dar si viata, renastere. „Emotionant” este prea putin pentru a sintetiza experientele traite. „Realist” este prea lipsit de adevaratele trairi. Este o pagina ce poate fi scrisa doar de catre cine a strabatut asemenea cicluri. Felicitari pentru putere, curaj, revenire… si pentru transcrierea in litere.

Geo
Geo
18 iulie 2016 07:33

Ti-as spune multe …multe …esti un om frumos….si vreau sa te felicit si sa-ti multumesc pentru felul in care scrii….binele si frumosul sa nu te paraseasca niciodata….