așa. și?

sălbăticirea e o formă de supraviețuire, îți spui. sălbăticirea e bună, deci. metamorfoza aceasta te avantajează, nu-i așa, ai fi putut să te trezești gîndac într-o dimineață, ce scîrbos și să te ucidă cu un singur puf de baygon, nu din răutate ci din neglijență, dar tu te-ai trezit panteră neagră cu fiecare fibră încordată, pîndind să nu fii pîndită, atacînd să nu fii atacată, serios acum, pe cine a omorît un pic de self-defense, e ca la tai-chi. (sau era tae-bo?) și apoi felino-fobia nu s-a inventat, sunt precisă, nimeni, auzi, nimeni nu are fobie de pantere. nici măcar hrana lor.

e o dialectică și în asta. în sălbăticire, vreau să zic.

mai întîi am avut unghiile tăiate scurt. în carne. pe vremea aceea nu cunoșteam vreo mișcare abilă, agilă, trebuie că aveam tot atîtea vînătăi cîți ani, tata semăna doar uneori cu mine cea de-acum, deși am încercat cu disperare să evit asta, dar au zis-o și șamanii, ne naștem fix pe aceeași treaptă de evoluție cu părinții noștri. desigur, chestia asta te înnebunește puțin, mai ales că te-ai străduit atît s-o eviți și ascunzi, nu, eu nu sunt părinții mei și în final poți ajunge chiar mai rău decît atît.

apoi cînd mă uit în oglindă îmi văd sufletul descărnat, lipit cu bandă adezivă, heeei, îl strig, frankenstein, oricît te-aș resuscita tot gălbejit arăți, tot mort, mai ții minte cînd tu erai frumos și eu urîțică, eu te împărțeam felii cu generozitate, ăluia mort i-am dat bucata cea mai mare, o fi dus-o cu el în mormînt, o fi putrezit, cine a mai căutat-o cînd aveam atîtea altele de făcut. ce a rămas după s-a tăiat egal, frățește, s-a risipit, s-a calcinat, n-a mai rămas nici praful, apoi pune-te și reconstruiește, nu poți trăi fără suflet, nu vezi că de aici vine și adejctivul neînsuflețit, cine vrea să fie neînsuflețit între însuflețiți? acum tu ești urît și eu mult mai frumoasă, cum naiba vine asta. păi vine, cum a zis și machioza, tu nu ai riduri deloc, ai avut o viață ușoară, primele care apar sunt ridurile de tristețe, că nu se mai oxigenează epiderma cum trebuie, inima pompează către organele interne care sunt în suferință, așa e, am avut o viață ușoară, nu am fost tristă niciodată, de aia am pielea așa de întinsă. nu i-am zis că ridurile mele sunt toate pe interior. ia fierea, de exemplu, nu mai ai de unde, a luat-o chirurgul mai demult, într-o iarnă. ia-l pe frankenstein, sărăcuțul, nu ai de unde, l-au luat alții în toate anotimpurile, l-au lăsat afară, cum las eu scaunele de răchită pe terasă și la primăvară trebuie să le arunc că s-au degradat. nu-i nimic, îmi iau altele noi, de la praktiker. de oi avea cu ce.

nici măcar nu e vreo psihologie complexă la mijloc, desigur, victimele ajung uneori călăi. deseori. abuzații, abuzatori. it’s a classic. ai putea spune că totul e să îți dai seama de asta, să poți sta la semafor, să te uiți cu luciditate în retrovizoare și să vezi monstrul care se ascunde sub pielea frumoasă, fără riduri, dar nu e așa, ți-o zic eu. îl vezi. îl privești în ochi, îl strigi iar, frankenstein. așa. și?

te poți detesta. te poți și ierta, la o adică.

poți recunoaște fiecare greșeală, de fiică, de mamă, de femeie. te poți autoflagela sau te poți lăsa biciuită. dar nu te mai poți lăsa. nimănui. ești panteră, de-acum. ești on the motherfucker. metamorfoza e gata, fiecare sfîșiere a durut tot mai puțin, fiecare aprindere a fost tot mai puțin intensă, îmblînzirea e tot mai puțin verosimilă, unghiile sunt gheare și zgîrii chiar și atunci cînd vrei să mîngîi.

(acest text face parte din volumul O să mă știi de undeva, apărut la editura Herg Benet și poate fi comandată aici.)