Am 28 de ani și sunt la cîteva întîlniri cu un tip care are 38 de ani, e în proces de divorț cu soția de care e separat de peste 3 ani și are un copilaș de 6 ani. Îmi place mult tipul, dar problema e că părinții mei nu pot accepta o relație cu un bărbat divorțat, nici măcar nu vor să audă de așa ceva. Spun că își doresc altceva pentru mine și că o să cresc copiii altei femei. Mă întreabă dacă nu simt repulsie la gîndul că are un copil cu alta și îmi spun că trebuie să nu mă mai văd cu el, să îl uit, să mă îndepărtez de el. Sunt oameni educați, intelectuali… Nu știu ce să fac, mie îmi place mult, e un om extraordinar, dar nu știu cum să procedez cu ai mei.
Așa mi-a scris o cititoare care voia un sfat de la mine. Am mai spus, în materie de relații sunt repetentă, nu îmi permit să dau sfaturi. Drept care i-am spus ce aș face eu, dar și ce cred.
I-am spus că eu mi-aș asculta inima. Că un copil vitreg – pe care nu l-ar crește ea, oricum, căci statul dă mamelor acest drept în țara noastră, e o bucurie, nu o povară. Nu ar trebui să îi fie mamă, căci el are o mamă, ci prietenă. Că în viața mea nu are dreptul să decidă nimeni în afară de mine însămi. Așa cum nu trăiește nimeni în locul meu, tot așa nu poate interveni în niciun fel în alegerile mele.
Cred cu putere, din ambele poziții, de fiică și mamă, că părinții nu au niciun drept să se amestece în viața copiilor lor după ce aceștia au discernămînt să aleagă pentru sine. A fi părinte e o binecuvîntare, nu un drept. Povestea aia pe care am auzit-o eu cînd eram mică și mulți alții ca mine, că eu te-am făcut, eu te omor, este un abuz oribil. Este inacceptabil ca la 28 de ani părinții să îți dicteze cu cine poți sau nu să ai o relație, să facă alegeri în locul tău, să își dorească ei pentru tine ceva. Nici la 18 nu este în regulă. Sau la 12, la 4, la 8. Singurul lucru pe care pot să și-l dorească pentru tine e să fii fericit. Orice ar însemna asta. Alegerile îți aparțin. E dreptul tău să faci greșeli și să înveți din ele. Rolul părintelui e să te sprijine în deciziile tale, oricît de eronate i se par și nepotrivite cu ceea ce aștepta el de la tine. Poate să îți explice, să îți arate de ce i se pare improprie alegerea ta, să îți împărtășească din experiența lui de viață. Însă proiecțiile lui nu au de a face cu cine ești tu. Mi se pare inacceptabil că încă mai sunt întrebată: ce te-ai gîndit să o faci pe fiică-ta? La ce facultate o dai? Say what, motherfucker?! Dar ce e fie-mea, momîie, să o dau eu la facultate, să o fac eu ceva? Îmi aparține cumva? E o posesie, un bun? Copilul e o ființă cu conștiință de sine, care își aparține sieși și nu a venit pe lume ca să îmi împlinească visurile pe care nu am fost în stare să le realizez eu.
Dacă ne tratăm copiii ca pe niște marionete, asta vor deveni. Niște păpuși dependente de sforile noastre. Ah, și ce ne mai place să tragem sfori! Dar pățești buba, groaznicul, dai colțul subit, iar copilul tău marionetă rămîne dezorientat în lume, incapabil să se descurce singur. Lăsați-vă copiii să devină independenți, să facă alegeri. Nimeni, niciodată nu își ascultă părinții și nu învață din greșelile celorlalți, la tinerețe. Nici măcar Pinocchio sau Harap Alb, despre ce vorbim? Toți trebuie să ne construim drumul, pavat cu greșeli care devin lecții de viață. Copiii noștri au dreptul și ei să facă același lucru. Noi am fost oricum o generație controlată și distrusă de părinți care au vrut să ne facă altceva decît voiam noi să ne facem, care și-au dorit alți parteneri pentru noi decît pe cei pe care îi iubeam noi și așa mai departe.
Eu una am plecat de acasă de la 18 ani. Mama îmi zice și azi, cu reproș: păi da, că tu ai făcut mereu ce ai vrut! Desigur. Doar e viața mea, ce să fac, ce vor alții?! Alții au propriile vieți, la fel cum au avut și părinții mei, să și le decidă și trăiască pe ale lor. La fel cum eu, mama, am propria mea viață, nu trebuie să o trăiesc pe a copiilor mei și să aleg în locul lor.
Nimeni nu are dreptul să îți spună ce să faci. Te poate ajuta, îndruma, sfătui, dar nu are niciun drept să intervină în alegerile tale. Cu atît mai puțin părinții.
***
Ai mare dreptate, Petronela, imi place foarte mult cand spui lucrurilor pe nume! Majoritatea parintilor, cu exceptiile de rigoare, fireste, mai ales cei care au avut o copilarie grea, vor sa le asigure copiilor o viata cat mai lipsita de griji, le ofera totul de-a gata, pe tava, incat nu trebuie sa miste un deget pentru a se descurca singuri. Din punctul meu de vedere, e una dintre cele mai mari greseli pe care le poate face un parinte. Si mama, mama cand se loveste singur de vreo greutate si nu-i cine sa-l salveze… Cordonul ombilical s-a taiat la nastere… Citește mai mult
Cunosc un caz cu o mama care mereu si-a considerat copilul incapabil de a face ceva singur si la orice incercare a lui i-a taiat craca de sub picior… L-a purtat prin scoala, l-a obligat sa faca o facultate, l-a scos mereu din toate mizeriile, deci niciodata el n-a avut ragazul sa se descurce singur. Rezultatul… Acum, la 33 de ani, inca incearca sa-i controleze viata, dar el s-a razvratit pe alte cai, cea a bauturii, a anturajului dubios, a unor prieteni care-l usureaza de bani ori de cate ori ia salariul, caci lucreaza. E un om slab, fara ambitie,… Citește mai mult
Sigur că există, terapia. Şi voinţa de a se face bine.
Doamne cat de periculosa este aceasta atitudine! Stiu un caz, foarte apropiat mie, cand o astfel de mama si-a omorat copilul in acest fel. Ea a supravietuit si tot nu intelege nimic. Oricum, e deja prea tarziu. Copilul ei putrezeste in mormant!
Când mă fac mare, vreau să fiu ca tine! O mamă ca tine, aceea pe care n-am avut-o niciodată.
Doamne, eu tot spun, eu nu sunt o mamă perfectă, a nu se înţelege aşa ceva. Nici nu mă dau. Am greşit cu nemiluita copiilor mei… Dar trag de mine şi învăţ de la ei să fiu o mamă mai bună.
Foarte mişto! Suuper! Într-adevar, am fost niste generaţii ciuntite emoţional, trăind sub „aripa” părinţilor..până la sufocare. Că na, aşa ştiau ei să facă educaţie. Mulţi dintre noi continuă „măcelul educaţional” asupra propriilor copii, ducând tradiţia controlului pe culmi din ce în ce mai sofisticate. Cred că ironia şi ipocrizia constau tocmai în faptul că noi nu ştim ce şi cum cu viaţa noastră..dar facem alegeri pentru copiii noştri. Cine urmează nişte tipare de parinţi şi/sau educă din cărţi sunt în greşeală, zic. Învăţăm să fim părinţi, pe parcurs, alături de evoluţia copiilor noştri. Ceva..gen. 🙂
M-a întristat deopotrivă postarea ta și apoi, în urma unei ne-dorite identificări cu rândurile tale, m-au întristat și mai mult comentariile de sub text… Toate aceste triste povești de viață au un numitor comun clar: o ”boală” anume a sufletului, care ne face disfuncționali în relațiile cu cei de lângă noi (cu părinții și, apoi, cu soții și copiii)… dar cred că asta se întâmplă tocmai pentru că, tipar după tipar, generație după generație, suntem învățați să nu iubim. Să înlocuim iubirea cu orice altceva: posesivitate, sacrificii și renunțări, gelozie, o nevoie exagerată de a primi sau a oferi protecție,… Citește mai mult
‘mnezeule , cate ar fi de spus asa construim cu tot ce ne inconjoara nu doar cu kizii inclusiv relatiile de amor – bazate tot pe mmmm proprietate(juntez putin, din comoditate ) se intretes aici gramada de drumuri de fapt, din modulul autoprotector , pornesc gramada de liane si imbraca tot ce cu mintea cuprindem Oricum, Clara(daca imi permiti) , lasa tristetea deoparte si priveste intregul ( invitatie, nu e nik imperativ aici): o spirala imensa, care se desface incet incet, in milenii de evolutie(nu e evolutie, in esenta, dar mi-ar lua enorm daca desfac fiecare paranteza in parantezute 🙂… Citește mai mult
Din pacate pentru cei mai multi dintre parintii generatiei noastre, Petro, conteaza „gura lumii”. De aici si atitudini de genul „cum sa cresti copilul altuia?” etc. Ce bine ar fi sa tinem cont de ceea ce simtim si vrem, independent de parerile celor din jurul nostru, parinti sau nu! Uneori, insa, simti ca nu mai ai energie sa te lupti cu ei si atunci ai doua variante: fie ii indepartezi de tine si faci dupa cum simti, fie ii asculti si, astfel, iti asumi nefericirea. Iar, daca alegi ultima varianta, mai ramane intrebarea la care fiecare trebuie sa-si raspunda: chiar… Citește mai mult
Foarte adevarat. M-am regasit intru totul in postarea ta. Traiesc „chinul” asta de un an de zile. Dupa un an de relatie cu un barbat mai mare ca mine cu 12 ani, eu avand 24 parintilor mei li s-a casunat ca nu le mai convine relatia mea. Mi-au cerut in prima instanta sa renunt si sa intrerup orice relatie cu el, eu nu am facut asta, am continuat pentru ca il iubesc, ne potrivim, avem pasiuni comune. Parintii mei m-au pus in postura sa aleg intre ei si el. Cum e posibil sa pui un copil sa aleaga asta? Mi… Citește mai mult
Dar daca acel barbat ar fi insurat si nu divortat, ce-ar zice gura lumii ? Suntem ridicoli in ipocrizia asta generala, in a avea mereu grija sa fim in randul lumii, intr-atat incat uitam cine suntem si ce vrem cu adevarat. Eu m-am indepartat de parintii mei cu buna stiinta si vointa. Nu mai suportam. Basca, unul dintre ei e vampir energetic. Nici macar nu intelegeam de ce eram asa deprimata si nervoasa cand stateam cu tata, Azi eu sunt fericita, implinita si nu dau doi bani pe gura lumii. Mai nasol, chiar grav este ca parintii isi santajeaza material,… Citește mai mult
Tzop si eu ca musca n lapte sa mi dau cu părerea. Cred ca părinții tipei care ți a cerut sfatul sunt niște oameni nefericiți. Nu știu ce înseamnă sa fii fericit si sa te simți iubit…sau au uitat. N au nici încredere in deciziile fetei, habar n am de ce… Cu astfel de părinți as fi ales sa fiu nesincera. Nu le sa fi spus vârsta lui dacă asta ii deranjează – ca doar nu s ar fi uitat in buletinul lui. Si poate nici de copil. As fi adăugat asta pe parcurs. Dar ei l au cunoscut? Ca… Citește mai mult
cum a fost asta.. m a atins unde ma durea mai tare „eu te am facut eu te omor” asa imi zicea si mama… mai dureros e ca eu nici acum nu o pot iubi pt cum s a purtat cu mine in adolescenta… tata in schimb a fost painea lui Dzeu un om intelept echilibrat de la el am tot ce exista bun in mine ca fiinta, nu a fost doar un tata minunat ci si cea mai plina de bunatate pers pe care o stiu.. un om cu care nu te puteai certa si pe care nu aveai… Citește mai mult
bine zis!