Calimero – fă iad din ce ai

1

„(…) Fac terapie de ani buni, mai bine de 5 ani, si in tot acest proces, cu ajutor terapeutic si marturisiri, am trait depresii peste depresii. Astazi, dupa intalnirea cu familia, de Craciun, cand ma duc pe copca 1-2, am constientizat o treaba grea, ca am trait o copilarie in suferinta, in nespus ce simt si neascultat, in frica si teroare, in ignoranta si peste toate am asezat inca de mica minciuni sa ma fac o victima atestata si de altii. Am fost batuta crunt si am spus ca am fost batuta sa spun daca sor-mea fuma, insa am fost batuta caci eu fumam, am fost batuta cu parul si am spus de asta cu mentiunea ca am avut mana in ghips, dar nu am avut-o. Am trait cu minciuni peste traume sa le fac si mai traume. Am crezut ca doar eu am suferit atat de mult, nu si sor-mea, pana astazi cand mi-am amintit ca urca in camera vanata de bataie, ca indura ore de critici fara sa clipeasca. Am crezut si am trait sentimentul de abandon la bunici si am suferit ca ea e cu parintii si eu ignorata, la bunici, cand acolo era oaza mea de liniste. Din invidia fata de ea, am mintit sa fac totul mai dramatic. A fost. Eram un copil, insa curat e altfel. Am pus minciuni sa fiu vazuta, auzita si eu. Acum e liniste in cap. Toate suferintele au fost transmise transgenerational, de la bunici, la tata, la mine. Tatal meu a suferit de aceeasi invidie si ignoranta si a strans atata furie ca a manifestat-o pe noi. Asa ne-am camuflat toate, si eu, si mama si sora. Iti scriu pt ca te citesc, te urmaresc, iti citesc munca ta cu copilul interior, o duc si eu. Iti multumesc pt ca esti vulnerabila. (…)”

Am primit mesajul de mai sus zilele astea și mi-am amintit de mine și de o mulțime de oameni din jurul meu.

Să fii și să rămîi victimă e unul dintre cele mai ușoare și mai grele în același timp lucruri de făcut. O știu prea bine, am fost victimă o lungă perioadă din viața mea. Cînd ești victimă, ești special. Oamenii te compătimesc, au grijă de tine, le e milă de tine, îți dau atenție, te văd, te aud. Cu cît te plîngi mai tare, cu cît viața ta e mai grea, cu atît primești atenția de care ai nevoie. Cînd ești victimă, lucrurile ți se întîmplă, iar responsabilitatea nu e niciodată a ta. Te-ai născut în luna și ziua greșită, cu Mercur retrograd, ai genele nepotrivite, mama și tata te-au abuzat cînd erai mic, ești nedreptățit de soartă, de ursitoare, de Dumnezeu, de semeni. Adevărul crud este că, după 18 ani, responsabilitatea asupra propriei vieți, asupra felului în care alegi să metabolizezi lucrurile pe care le trăiești, responsabilitatea pentru vindecarea rănilor tale și o viață mai sănătoasă cu fiecare zi îți aparține sută la sută. Nu poți trăi dînd vina pe copilărie și pe părinți toată viața. Dacă la 40 de ani îți justifici eșecurile dînd vina pe mama și pe tata, ei bine, și asta e o alegere, însă una extrem de toxică pentru tine.

Am scris în 2018, în Privind înăuntru, un text despre victimizare. Îl las aici, alături de mesajul de mai sus, în speranța că, la final de an, ne vom pune niște întrebări despre modul în ne simțim sau nu responsabili de alegerile pe care le facem și dacă nu cumva rulăm, inconștient, un tipar de victimă, din nevoia de a fi văzuți, auziți, compătimiți, iubiți. Nevoia de atenție poate duce, in extremis, pînă la un alt sindrom, Munchausen (cei care suferă de el ajung la autorănire pentru a convinge pe cineva că au o boală). De multe ori, ne e greu să identificăm singuri patternul de victimă, mai ales dacă mintea noastră s-a străduit atîția ani să ne construiască acest tipar. E greu să mai discernem, ca în cazul de mai sus, minciunile de adevăr, fiindcă o minciună pe care ne-o repetăm de mai multe ori devine adevăr chiar și pentru noi. Să nu uităm, treaba creierului e să fie eficient, nu să deconstruiască ce singur a construit cu efort, uneori în zeci de ani. Însă, cîteodată, e suficient să citim sau vedem ceva care să facă un click puternic în noi, iar de acolo vom ști ce e de făcut mai departe.

Trecutul nostru nu e mai mult decît o narațiune pe care ne-o spunem nouă înșine și celor din jurul nostru. Cînd ești victimă, narațiunea ta este întotdeauna una deformată de negativism, suferință, resentimente, tristețe, furie sau chiar ură. Să te vindeci înseamnă să te poți uita înapoi și să rescrii, dintr-o altă perspectivă, mai sănătoasă, propriul trecut. Să descoperi, dînd la o parte narcisismul care vine la pachet cu victimizarea, că și alții au suferit, de exemplu, așa cum povestește cititoarea mea mai sus despre sora ei. Să descoperi că un eveniment pe care l-ai încărcat de negativitate, a avut și părți bune, care te-au ajutat. Nu înseamnă să negi lucrurile rele pe care le-ai trăit, nu. Ci doar să te uiți mai 360 de grade, dintr-o perspectivă mai puțin încărcată de resentimente, la propria ta viață, la propriile tale alegeri, să înțelegi și beneficiile pe care le-au avut alegerile tale.

La final de an, tragem mereu linii și încercăm să vedem ce a funcționat și ce nu. Iată un moment bun să ne spunem adevărul despre noi, oricare ar fi acela. E primul pas, unul mare.

 

sindromul victimei – fă iad din ce ai

 

În urmă cu cîțiva ani, am scris o serie de poeme-sindrom în cea de-a treia mea carte, Efectul pervers. Existau acolo sindromul insulei, al cuibului gol, sindromul Stockholm, firește, ba chiar în două părți, însă nicăieri nu apărea și sindromul Calimero – sindromul victimizării. Pasămite avea să îmi mai ia o perioadă de terapie intensivă ca să descopăr că sufeream de așa ceva. De fapt, este impropriu spus sufeream. Cred că mai degrabă mă bucuram de el. Are spaniolul un verb bun pentru asta: disfrutar. În paranteză fie spus, numele de sindrom Calimero a fost pus de psihanalistul Saverio Tomasella, după un personaj de desene animate de prin anii ‘70, un pui de găină diferit de frații lui, în sensul că era negru și mic. Calimero identifica numai în exterior vina pentru necazurile lui de pui, pentru că, nu e așa, nimeni nu îl înțelege, iar fiecare episod se termina cu lamentația: toți fac așa fiindcă sunt mic și sunt negru!

Să fii victimă profesionistă este un mare consum de energie. E un job full-time și extra-time. E un rol în care te afunzi atît de puternic, care se lipește de pielea ta atît de temeinic, încît e aproape imposibil să ajungi să îl identifici de unul singur. Umbli prin lume cu haina asta pe tine și de fiecare dată cînd întinzi mîna să te prezinți, de cîte ori deschizi gura, ceea ce iese este: bună, Petronela, victimă, mă bucur să te cunosc. Am nevoie să mă vezi, să mă asculți, să simți compasiune pentru mine. Dacă nu mă poți iubi, e în regulă și mila.

Victimizarea apare ca mecanism de defensă în urma unor factori favorizanți, în urma unor traume, în urma unor întîmplări reale și indiscutabil obiective, pe care nu le poți controla. Toți avem în jur (poate chiar pe noi înșine) oameni care mereu sunt nemulțumiți, nefericiți, repetă tipare, sar din lacul dramei în puțul nenorocirii, se plîng, sunt furioși pe destin, pe părinți, pe șef, pe iubit, pe vreme, pe horoscop, pe țara în care s-au născut, care identifică în jurul lor numai responsabili și vinovați pentru mizeria sufletească în care se află. Niciodată pe ei înșiși sau, dacă o fac, tot pe mîna victimizării: eu sunt de vină că sunt prea bun, prea milos, prea credul, prea naiv, negăsindu-și o responsabilitate reală, ci doar una fictivă, care ascunde o calitate, chipurile. La mine modul victimă a rulat, precum multe alte dintre programele mele, într-un mod mai subtil, mai demn, cumva. Aparent, disprețuiam pe cei care se plîng din senin de orice, așa că mi-am făcut rost mereu de tragedii reale, de drame cît se poate de autentice, de boli nenumărate, de probleme amoroase, iarăși boli, astfel încît suferința mea era cît se poate de reală și de susținută de argumente irefutabile.

Cînd crezi că ești o victimă, cînd te porți (fără să îți dai măcar seama) ca o victimă, cînd fiecare fibră din ființa ta se simte nedreptățită, ținta glumelor universului și lui Dumnezeu, o biată frunză suflată de ici-colo de viforul destinului, cineva care nu are dreptul să fie fericit – chiar vei deveni o victimă. Și vei perpetua tiparul ăsta fără să te prinzi, fiindcă vei atrage situații care te vor transforma într-una, apoi vei avea încă un argument care să se adauge la convingerea ta (despre care vei afla doar dacă mergi îndelung în terapie că e una limitativă și autosabotoare), care va duce la următorul comportament, la următoarea alegere greșită, care va duce la următoarea situație reală în care cazi victimă și așa mai departe, uneori toată viața. Eu una chiar am fost convinsă mulți, prea mulți ani, că plătesc ceva păcate ale unor strămoși necunoscuți (lucru doar parțial adevărat, fiindcă chiar moștenisem transgenerațional niște credințe, niște traume, niște dureri nerezolvate), ale unor vieți anterioare în care fusesem călău, probabil, dacă nu chiar inchizitor, că Dumnezeu mă urăște, că nu am dreptul să fiu fericită, că atunci cînd s-o-mpărțit norocu’, fost-am eu dusă la lucru, că lucrurile bune sunt pentru ceilalți (iar credința asta era căptușită cu alta, mult mai dureroasă, la care nu mă uitasem niciodată în față, aceea că eu nu merit lucruri bune, că nu merit o viață fericită, că nu merit să fiu iubită), că asta e, life is a bitch and then you die, suferi o vreme și apoi te eliberează moartea și altele asemenea pe care nu le mai înșir aici.

Creierul nostru, am spus deja, e un mecanism foarte complex. Cînd crezi cu atîta tărie ceva, nu te va dezamăgi, se va opinti din toate puterile și te va ajuta să-ți împlinești convingerea. Cît am rulat programul victimă, am avut zeci de boli și bolișoare, operații, internări, urgențe medicale, eram pacienta preferată a doctorilor de la Urgențe și a ambulanțierilor, eram această femeie tînără și frumoasă care era mereu bună de perfuzii. Mister ce o făcea să se simtă atît de rău, atît de des. Bolile mele s-au oprit brusc cînd am intrat în terapie și mi-am conștientizat convingerile și am început să lucrez pe a-mi asuma responsabilitatea pentru propria mea viață. Și nu doar bolile, ci și alte suferințe provocate de alegeri nesănătoase. Amoroase, de exemplu.  Cînd am înțeles că alegerile mele, inconștiente cum au fost, m-au adus aici, că îmi făceam rău singură fără să îmi dau prea tare seama, cînd am înlocuit vechile credințe limitative cu unele noi, mai sănătoase, cînd am început și eu să înțeleg că am dreptul să fiu fericită, că pot scrie și dacă nu sîngerez pe la toate cusăturile, că norocul e, de cele mai multe ori, suma unor alegeri mai conștiente și a unor atitudini așijderea, viața mea s-a schimbat semnificativ. Nu peste noapte, nu fără efort, voință, durere și muncă cu sinele. Nu pînă nu m-am uitat la ce era dedesubt, la durerea cea mare de dedesubtul durerilor mai mici, mai suportabile. Nu pînă nu am înțeles, visceral, de unde veneau toate: din neiubire de sine, din credința internalizată în primii ani de viață că nu merit să fiu iubită. Nu o să mă prefac că a fost ușor drumul ăsta și că el poate fi parcurs în cîteva luni.

Sindromul Calimero, fie el și distilat într-o formă rafinată, subtilă, este doar un alt mod prin care spui fără să rostești cuvintele astea, fiindcă nimeni nu te-a învățat să o faci: uite-mă! Sunt aici! Privește-mă! Ascultă-mă! Iubește-mă! Nu am alte calități, poate, dar sunt un om suferind, merit să te apleci puțin asupra mea, să îmi acorzi puțină atenție. Durerea mea e reală, dramele mele sunt reale.

Faci asta fiindcă asta ai învățat cînd erai foarte mic că ajută, cînd nimic altceva nu a funcționat ca să primești iubirea și atenția de care aveai nevoie ca să supraviețuiești. Dacă mama ta doar atunci se purta frumos cu tine, cu grijă, cu atenție – cînd erai bolnav, cînd pățeai ceva rău, ai învățat să recreezi inconștient situațiile astea, pentru a obține iubirea și atenția după care tînjeai. Repetîndu-le, ele s-au întărit, au devenit parte din personalitatea ta, le porți precum porți un parfum pe piele, fără să-l mai simți, fiindcă te-ai obișnuit cu el și este normalul tău, însă ceilalți simt, văd, resimt. E nevoie de multă muncă să te poți privi cu un cît de obiectivitate, să renunți la manipularea inconștientă, la cerșetoria de atenție și iubire ascunsă în drame și suferințe pe care ți le procuri de-acum cu cea mai mare ușurință. Să te uiți în tine ca într-un program de calculator, să desfaci limbajul de programare, să vezi cum te-au și te-ai codat, ce linii de cod trebuie șterse și ce linii trebuie rescrise, să renunți la anumite funcții învechite și să introduci altele noi, actualizate. Să faci actualizarea serios, temeinic, cu o versiune îmbunătățită, după ce ai înțeles ce e disfuncțional și mai ales de ce. Treabă grea.

Suferința dă dependență. Mai ales atunci cînd e firescul tău, învățat în anii prunciei. Mă descurc întotdeauna cel mai bine cu ceea ce cunosc cel mai bine. Iar dacă suferința e ceea ce cunosc, cu suferința cooperez cel mai bine. O prietenă cu diagnostic borderline, trecută și ea bine prin ciurul și dîrmonul terapiei, mi-a zis odată: sunt în depresie acum, mă relaxez și eu puțin, căci mă întorc la depresie de cîte ori mi-e greu, ca acasă. Nu pot spune nimănui altcuiva asta, că m-ar crede și mai nebună, dar știu că tu înțelegi. Sigur că înțelegeam. Am fost dependentă de suferință trei sferturi din viață, deși aparent sufeream că sufăr și îmi doream să fiu și eu bine. În realitate, toate alegerile mele mă țineau în aceeași celulă a durerii, a aceleiași închisori a dramei. Și, precum orice deținut care a petrecut mai mult timp înăuntru decît afară, de cîte ori încercam să mă eliberez sfîrșeam prin a face ceva care să determine reîncarcerarea mea. Îmi cunoșteam celula bine, mă simțeam confortabil în ea. Cunoșteam colegii de suferință. Era călduț, chiar dacă puțea. Cînd am luat decizia să mă reabilitez și să ies definitiv de acolo, tot ca orice deținut care a petrecut mai mult timp înăuntru decît afară, am mai zăbovit o vreme la ușa închisorii, la taclale cu tovarășii mei. Parcă nu-mi venea să părăsesc locul așa ușor.

Afară, învăț în fiecare zi să supraviețuiesc în mediul nou, nefamiliar. Îmi mai construiesc celule mici, din ce am (fă iad din ce ai ar fi putut fi un motto reușit pentru viața mea), dar îmi iau seama repede, rîd de mine cu compasiune și o iau de la capăt cu învățatul. Am sprijin de nădejde, în terapie, acasă, care mă ajută să țin drumul. Cad, mă ridic iar, nu mă las. Cînd mă uit în spate, de unde vin și cît de departe am ajuns, prind putere. Îmi place să fiu și fericită. Să mă bucur de viață. Să nu mă mai simt frunza-n vînt, suflată de ici-colo de viforul destinului. Putea fi mai devreme, dar nu a fost. A fost cînd am fost eu pregătită să văd, cînd am putut deschide ochii. Nu sunt lacomă. Ar fi putut să nu fie niciodată.

 

(acest text face parte din volumul Privind înăuntru, 2018, editura Herg Benet)

0 0 vote
Article Rating
Articolul anteriordetalii intime
Articolul următorajută-mă să nu dispar, fragment
Click-ul pe care îl dați e fierăstrăul cu care faceți sternotomia mea. Îmi deschideți pieptul și umblați pe dinăuntru prin mine. Umblați ușor, rogu-vă, că mă doare. Nu atingeți, nu zgămîiați, nu etichetați. Nu parcați pe aortă, nu scuipați. Nu vă urcați încălțați cu cizmele pline de noroi. Mulțumesc.
Abonează-te
Notificare pentru
guest

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

1 Comment
Oldest
Newest Most Voted
Inline Feedbacks
View all comments
Paula
Paula
7 iunie 2020 09:45

Te am descoperit intamplator, la Cartea saptamanii, la biblioteca…parca scrii despre mine…in tot…Multumesc, ma faci sa cred ca se poate!