ajută-mă să nu dispar, fragment

0

 

La Paris locuisem pentru o scurtă perioadă într-un B&B curat și destul de modest din Livry Gargan, cu o terasă în curte unde mă întîlneam în fiecare dimineață cu un cuplu de bucureșteni cu doi copii mărișori, pe care îl studiam cu interes nedisimulat. Oamenii ăia se aflau tot timpul pe un cîmp de luptă: se luptau cu copiii să fie cuminți, se luptau între ei din cauza copiilor, se luptau între ei ca să cîștige poziții de putere, copiii se luptau cu ei să mai împingă vreo limită. Tensiunea dintre ei era atît de densă și de concretă încît aș fi putut-o tăia felii, să le-o servesc la micul dejun, în rarele ocazii în care mestecau și tăceau din gură. Numele copiilor erau strigate permanent, cu un ton certăreț. Erau trimiși în cameră, să stea în liniște, avem nevoie să stăm fără voi, avem nevoie și noi să nu vă mai auzim, le spuneau, pe rînd, cei doi părinți, plecați și nu ne mai strigați, mergeți și jucați-vă, dispăreți, deranjați oamenii și ne deranjați și pe noi, tu nu te auzi, îi spunea el apoi ei, vorbești exact la fel de mult ca ei, degeaba le reproșezi lor, ești la fel, mai taci și tu din gura aia. Iar ea tăcea, umilită, sperînd că nimeni nu înțelege ce vorbesc, iar eu tăceam mai abitir, să nu mă dau de gol că le vorbesc și înțeleg limba. Îi urmăream cu groază, dar și cu un soi de recunoștință. Erau vaccinul de care aveam nevoie exact atunci, cînd, amețită de Paris și de roiurile de îndrăgostiți cu care mă întîlneam la tot pasul, mă durea mai tare decît de obicei solitudinea absolută în care pluteam și în care mă încăpățînam să îmi duc existența. Erau doi oameni încă tineri între care nu mai exista nici cel mai mic gest de tandrețe. Doar automatisme. Păreau că își duc viața în niște formule prestabilite. În fiecare zi pregăteau minuțios traseele pe care aveau să meargă, sanvișurile și conținutul lor, dulciurile pe care să le pună în rucsacuri, se certau din cauza lor, tu nu trebuia să vii, de ce te-ai răzgîndit în ultima clipă, îi spuneau copiii mamei, cu tata ar fi fost mult mai fain, el nu avea regulile tale stupide, auzi ce zic ăștia, se bosumfla și dădea în plîns mama, numai tu i-ai învățat să mă trateze așa, au dreptate, trebuia să stau acasă, halal vacanță la Paris, am obosit să stau cu gura pe ei și pe tine.

Trăind mereu singură, observasem mai ales un lucru la părinții români: în spaima lor că odraslele aveau să deranjeze lumea dimprejur și să îi facă de rîs, ajungeau să facă mai multă larmă și să deranjeze infinit mai tare cu observațiile și cearta lor perpetuă, cu strigătele care pasămite ar fi avut rolul să oprească țipetele copiilor, cu reproșurile și cu amenințările lor. Pentru mine era dureros să-i aud, știam că undeva, acolo în adîncuri, își iubeau copiii, însă nu aveau timp să-i asculte, nu aveau chef să îi audă, taci din gură era propoziția pe care o rosteau mai des decît bună ziua. Pentru mine, care îmi pierdusem părinții la șase ani, spectacolul pe care îl performau era insuportabil.

Asta ar fi fost viața mea cu Savin, dacă ar fi fost o viață cu Savin? Am fi ajuns doi certăreți, doi nemulțumiți perpetuu, am fi făcut poate un copil la care să țipăm, care să ne enerveze încontinuu, ne-am fi reproșat, pe rînd, tot ce ne-a făcut să ne îndrăgostim unul de celălalt la început? Am fi ajuns doi străini, aflați în cădere liberă în golul creat între noi chiar de noi? Ne-am fi detestat, cu putere, trei sferturi din timp, ne-am fi simțit prizonieri ai unei relații în care nu ne-am mai fi mișcat liber și confortabil? Asta era soarta tuturor cuplurilor longevive sau doar avusesem eu ghinion să dau mereu peste oameni nefericiți, prinși în povești care nu mai erau ale lor, dar din care nu aveau curaj să iasă? Știam atît de puține lucruri despre iubire, majoritatea din cărți, încît nu mă puteam pronunța. Mi-l aminteam pe Savin, cel din urmă cu zece ani, vorbind despre nevasta scorpie, despre felul în care, în fiecare vară, după fiecare concediu (concediile păreau să fie piatra de hotar în cuplurile de felul ăsta, locul unde eșuau, siliți să se suporte 24 de ore din 24, fără posibilitatea de a evada) ea decidea să divorțeze, iar el lupta să nu o lase să facă asta, pentru Mihnea. De dragul lui Mihnea, așa spunea. Să crească Mihnea cu mamă și tată. De parcă dacă s-ar fi despărțit, în loc să se chinuie unul pe celălalt, unul dintre ei ar fi dispărut, s-ar fi disipat, iar Mihnea ar fi crescut cu un singur părinte.

Mă întrebam dacă nu cumva asta ar fi fost și soarta noastră, dacă lucrurile ar fi evoluat în alt fel, dar nu reușeam nicicum să-mi imaginez o scenă de felul celor pe care le urmăream în fiecare dimineață din Paris, dar ai cărei protagoniști să fi fost noi. Altădată, în vremea cînd încă obișnuiam să fac liste, să fii prizonier într-o relație nefericită ar fi fost pe primul loc pe lista mea cu lucruri pe care să nu le fac niciodată la maturitate.

Una peste alta, scenele domestice pe care le priveam cu detașare la fiecare mic dejun, îmi îndulceau sejurul și mă făceau să mă simt mai puțin nefericită decît eram de fapt.

 

(fragment din romanul Ajută-mă să nu dispar, apărut în octombrie 2019 la editura Herg Benet. Poate fi găsit aici.)

pictură: Amanții, René Magritte

Lasă un mesaj

avatar

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

  Abonează-te  
Notificare pentru