orbi, fragment

— Ce trece prin tine acum, ce simți despre asta, cum te face să te simți?, o întreba mereu Bogdana.

La început, dădea răspunsuri de analfabetism emoțional, fiindcă niciodată, nimeni nu o între­base așa ceva. Încet, ghidată de ea, începu să des­copere cum se simte atunci cînd vorbește despre un anume lucru, ce trece prin ea atunci cînd își amintește o scenă din căsnicia ei cu Călin sau din copilărie, iar scotocirea asta în emoțiile ei o ajuta mult să înțeleagă de ce luase deciziile pe care le luase. Fiindcă alegem emoțional, întotdeauna, îi explicase Bogdana, raționalul îl folosim doar ca să ne justificăm alegerile emoționale.

Nimeni nu o întrebase vreodată ce trece prin ea, cum o face să se simtă o situație dată, iar acum i se părea că era cea mai importantă întrebare care i se pusese vreodată. Oamenii o întrebau ce faci din simplă complezență, fără să le pese cu adevă­rat, Călin o întreba același lucru cu scopul clar de a afla unde e și cu ce se ocupă în momentul ăla, dacă era bolnavă, mama ei o mai întreba cum se simte, dar tot așa, ca să afle dacă starea i se mai ameliorase. Niciodată, nimănui nu-i păsase cum se simte cu adevărat. Dacă simte rușine sau tea­mă, curiozitate sau neliniște, dacă e în confort sau, dimpotrivă, resimte o stare puternică de dis­confort în legătură cu un anume lucru. În psiho­dramă, Bogdana îi punea de multe ori întrebările astea, iar ea trebuia să verbalizeze ce simte. Era un exercițiu pe care la început îl făcea greu, căci mereu îi venea să spună ce gîndește, raționaliza la nesfîrșit, nu era deloc obișnuită să se sondeze în profunzime, dar mai apoi învăță să vadă înăuntru, să scoată la suprafață emoții de care nu avea habar, să elibereze din presiunea aflată în straturile ei cele mai adînci și ascunse.

Uneori, îi venea să iasă pe stradă și să întrebe oamenii, la întîmplare, cum se simt în momen­tul ăla? Ce trece prin ei? Sunt triști sau furioși? Frustrați? Anxioși? Să îi învețe să caute în ei și apoi să se ducă acasă și să îi întrebe pe cei dragi cum se simt astăzi. Să învețe soția care nu a mai vorbit de ani buni cu soțul ei altceva decît nimi­curi să îl întrebe cum îl face să se simtă asta. Să în­vețe mama mereu obosită și frustrată să-și întrebe copilașul cum se simte, ce emoții trec prin el, să o învețe să-l asculte.

Pe ea o întreba și asculta Bogdana, dar ea nu avea pe cine întreba. Nu era nimeni acasă, numai pereții care încă purtau urmele discuțiilor aprinse cu Călin. Și-ar fi dorit să fi știut să-l întrebe pe el, însă era prea tîrziu pentru asta și, probabil, nici nu ar fi fost omul potrivit. Ar fi putut să o întrebe pe maică-sa, însă între ele se instalase o răceală politicoasă de prea mult amar de vreme ca să mai știe cum ar putea să o dezghețe acum. Era convinsă că să întrebi pe cineva cum se simte la momentul oportun și să ai bunăvoința și curiozitatea să îl asculți cu adevărat putea fi ceva esențial, care ar fi putut salva vieți și, de ce nu?, lumea. O lume superficială în care toată lumea mima binele (bine era un răspuns interzis în te­rapie, ce e aia bine, cum definești binele ăla?, o întreba mereu Bogddana) și ascundea bine de tot adevărul, într-o lume care expunea pe Facebook, dar și în viața reală numai pozele reușite, din va­canțe exotice, numai diplomele și notele bune ale plozilor, numai selfie-urile de familie în care toți zîmbeau fericiți. Nimeni nu spunea nicioda­tă adevărul, iar ea, Alexa, făcea la fel. Într-o zi, își luă la puricat peretele de Facebook, curioasă să vadă cît de mult disimula. Găsi doar artico­le motivaționale foarte bine scrise pe care nu le urma niciodată, poze în care era mereu aranjată și frumoasă, cîteva panseuri ironice despre lumea înconjurătoare din care nu puteai înțelege mare lucru despre cine era omul din spatele tastelor, ba, culmea, găsi și poze de cuplu, de la cununie sau din vreo excursie cu Călin în care zîmbeau și se pupau de mama focului, de zici că erau cel mai fericit cuplu din Univers. Își aminti că le posta în scurtele lor momente de liniște și apoi îi părea rău imediat, căci de la bine la rău drumul lor era ne­așteptat de scurt. Însă sutele de like-uri, comen­tariile admirative, toate reacțiile alea o validau pe moment. O făceau să se simtă mai puțin ina­decvată, mai puțin nefericită și singură în drama ei. Dacă oamenii ăia ziceau că sunt frumoși și se potrivesc, poate că era chiar așa, fie și pentru o se­cundă. Dacă ei vedeau fericire pe chipul ei, poate că era chiar mai fericită decît se simțea. Le șterse, făcu curat în spate, cu senzația că șterge o mică parte din viața ei, însă nu le mai voia acolo. Lăsase însă la status căsătorită, nu era deloc pregătită să facă publică povestea cu divorțul, în plus era mai safe așa, nu se mai îmbiau atîția să-i scrie, era o strategie bună. Nici în viața reală nu avusese mai mult curaj să se expună. Colegii de redacție știau că ceva nu e în regulă pentru că îl tot văzuseră păzindu-i mașina și pe ea mereu plînsă, însă nu le spusese că divorțase. Nici măcar maică-sii nu îi zisese. Mihaela era singura cu care vorbea, însă și ei îi spunea doar anumite lucruri, o ferea sau se ferea pe ea de lucrurile care ieșeau din sfera a ceea ce numea ea normalitate.

În timp ce ștergea de zor urmele relației cu Călin pe internet, se întrebă dacă nu cumva toată lumea e în aceeași situație. Dacă nu cumva toți oamenii ăia care pozau fericiți duceau în spate is­torii de cuplu la fel de complicate și dureroase. Și, la fel ca ea, se amăgeau și amăgeau decupînd mo­mentele de bine relativ și expunîndu-l public, ca să primească validare. Poate că nimeni nu era ceea ce părea, tot așa cum ea însăși era la ani lumină de imaginea pe care o propaga în exterior.

(foto primită de la un cititor)

Cartea se găsește aici, cu reducere.