o săptămînă mai tîrziu

La o săptămînă și ceva de la apariția cărții noi, primesc deja o mulțime de mesaje. De ieri, sunt blocată pe Facebook, din nou, în urma unor raportări, așa că nici măcar nu mai pot răspunde deocamdată celor care îmi scriu să mă înjure, să îmi mulțumească sau să îmi mărturisească ceva ce a apărut în ei în urma lecturii. Știu, știu că citind ce am scris despre mine, iese durerea voastră ascunsă la suprafață. Știam că asta se va întîmpla, nu sunt sadică, însă e cel mai bun lucru care se poate petrece: durerea îngropată nu încetează să doară, cum ne imaginăm, doar găsește alte modalități mult mai toxice să iasă la suprafață. Cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru noi și pentru copiii noștri este să ne lăsăm să ne doară, să privim în față, cu onestitate, trecutul nostru, pe noi înșine. Adevărul izbăvește și vindecă.

Ieri, la grupul de formare, într-un exercițiu condus de una dintre colegele mele, m-a izbit ceva drept în față: am avut o obsesie legată de liniște. Dacă m-ai fi trezit din somn, în mijlocul celui mai al naibii REM, și m-ai fi întrebat repede ce îmi doresc, aș fi răspuns buimacă, dar neezitantă, că liniște. Tînjeam, credeam eu, după liniște. Repetam obsesiv că nu vreau nimic altceva, doar liniște. Doar că nimic din ce făceam nu ducea încolo. Aparent, eram în căutarea liniștii, în realitate făceam tot posibilul să fiu cît mai ocupată, agitată, cu agenda plină ochi, să nu îmi rămînă vreo secundă de timp neocupat. Trăiam în disonanța asta cognitivă fără să mă prind de ce sunt nefericită, de ce nu îmi găsesc nici măcar o cîtime de liniște, dădeam vina pe lucruri din exterior, pe diverși trebuie, nu vedeam deloc orizontul mult-visat, unde aș fi fost și eu liniștită. Îmi imaginam că atunci cînd voi face aia sau cealaltă, cînd voi avea aia sau cealaltă, atunci da, va veni și liniștea, făceam, aveam, iar liniștea nu venea niciodată, dimpotrivă. Nu știam atunci că îmi ocup toate secundele pentru că mă temeam să se facă liniște, fiindcă atunci cînd zgomotul de fond dispare, mă aud pe mine și doare prea tare. Că pentru a avea liniște, trebuie să mă întorc spre durerea aia, să vindec ce e acolo, să mă pot suporta pe mine cu toate ale mele, să nu mă mai tem că dacă tace totul în jur, o să mă surzească urletul din mine pe care îl acopăr cu toate zgomotele din afară.

Ieri, la exercițiul din formare, mi-am dat seama că viața mea nu mai e așa, că am mult timp pentru mine acum, că am găsit liniștea aia, o am, nu mă mai tem să fac să tacă ambientul, nu mă mai tem să rămîn cu mine în locuri nezgomotoase, fiindcă nu mai urlă în mine durerea, am găsit curajul și puterea să o văd, să stau cu ea, să ascult ce are să-mi spună. Și viața mi s-a schimbat dramatic. Și nu doar viața mea. Frumusețea teribilă, uluitoare, a vindecării este că acționează grozav asupra celor din jur, asupra celor pe care pretindem că îi iubim cel mai mult (și totuși nu îndeajuns încît să dealuim cu durerea noastră și să ne însănătoșim pentru a le fi părinți mai buni, soți mai buni, copii mai buni, frați mai buni etc., fiți foarte atenți la mecanismul ăsta, spune ceva foarte important despre noi). Nu doar viața mea s-a schimbat. Ci și a copiilor mei. Nu doar relația cu mine am vindecat-o, ci și relația cu toți cei din jur. Cu mama, cu tata, iar mai nou, în urma acestei cărți, cu sora mea. Iar asta cea mai mare victorie pe care am repurtat-o: faptul că sora mea, cu care aveam relații reci, distante, după ce a citit cartea asta a venit spre mine și am avut prima noastră discuție reală, cu dragoste și durere, iar imediat după aceasta, și-a făcut programare la terapeut, nu doar că depășește așteptările mele, ci este de departe cel mai important dar pe care mi-l putea aduce această carte.

De multe ori ni se pare că viața noastră ar fi mult mai bună dacă cei din jur ar fi altfel, dacă s-ar schimba cumva. Nu vedem că la capătul acesta al relației suntem noi. Încercăm să îi schimbăm pe copii, pe soți, pe părinți, pe frați, pe iubiți, ne străduim uneori toată viața să îi facem să fie altfel, cum am vrea noi, cum credem noi că ne-ar fi nouă mai bine să fie ei. Am căzut și eu în capcana asta, firește, ani mulți. Azi rîd, uitîndu-mă în spate, de cît de naivă și egoistă eram. Lucrurile au început să se schimbe dramatic cînd eu m-am schimbat. Cînd am început să mă văd pe mine așa cum sunt, cînd mi-am asumat responsabilitatea pentru partea mea de relație, pentru faptele și atitudinile mele, pentru convingerile mele, abia atunci au început să se miște lucrurile în sensul pe care îl doream. Munca mea, lungă și grea, a făcut asta, nu așteptatul să facă alții treaba. Iar cartea asta despre această muncă de conștientizare și vindecare vorbește. Știu că nu e ușor de citit, că te întoarce spre tine, dar cred că merită să vă dați o șansă. Dincolo de durere, e mult frumos. E bucuria de a trăi.

Am furat ce a scris Ana Barton despre carte, ieri: „Cu cartea asta poți să faci ce vrei: poți s-o citești ca pe experiența altcuiva sau poți să te oglindești în ea. E o alegere. Poate să nu fie o carte periculoasă, dar poate să muște până la os. Alegerea e-n mintea și-n inima cititorului. Nu e o carte frumoasă, e o carte uluitoare, măduvă lângă măduvă. Nu relaxează, aduce, adună, te aduce, te adună. Dar până acolo te spulberă. E așa de bună, că te doare inima. Ca s-o duci la capăt îți trebuie curaj. Vestea bună e că, odată ce-ai început-o, nu ai cum să n-o duci la capăt. Te învață ea curajul. Mulțumesc, Petronela, mi-a venit să te și bat citind-o, după aia am zis că m-aș putea mulțumi și cu niște invective, sfârșind prin a vrea să te iau în brațe. Și pe mine odată cu tine. “

Las aici și cîteva mesaje, să nu ziceți că nu ați știut după aia, la proces.

Să ierți asta înseamnă: să te poți vedea copilul părinților tăi și părintele copiilor tăi. Pînă nu am intrat cu mama în terapie, durerea era așa de mare, că nu reușeam să văd decît ceea ce mi se făcuse mie, nu și ceea ce făceam eu mai departe. Fiindcă neiubirea este o leapșă pe care o dăm mai departe inconștient. Copiilor noștri. Iar asta e așa de dureros și de inacceptabil, că suntem (într-o formă mai distilată, mai subtilă) exact părinții noștri, încît închidem ochiulacela și ne mințim. Suntem deja ce nu vrem să fim, dar nu suportăm, așa că negăm. Înainte de iertare, eram mereu copil, niciodată adult. Abia cînd am iertat am reușit să mă întorc spre mine, adultul, să văd ce am preluat și ce dau mai departe, ce e al meu și ce nu e al meu. Și că tot ce nu vreau să fiu sunt deja. Iar să accept asta, să ies din negare, a fost unul dintre cei mai importanți pași ai vieții mele. (Privind înăuntru)

Cartea e de găsit aici, a apărut și în librării cam peste tot, va fi și la lansări.

Sîmbătă, ne vedem la Gaudeamus, ora 16, standul Herg Benet, iar duminică de la 18.00 la hala Visssual, în Brașov.